Dacă ar fi să găsesc un singur cuvânt pentru a descrie anul 2025, acesta nu ar fi „greu”, deși, cu siguranță, mai ales din a doua parte a lui, reziliența mi-a fost testată în cele mai diverse și mai creative feluri, până în ultima clipă. Fără exagerare când spun „ultima clipă”, ultima discuție de azi-noapte, dintre mine și soțul meu, a fost despre când să-i dăm lui Tudor următoarea doză de medicament și când să verificăm din nou temperatura. Cu toate acestea, tot nu aș alege cuvântul „greu”. În mod aproape ciudat, inima nu de greu mi-e plină acum, ci de recunoștință și fix acesta e și cuvântul pe care-l aleg pentru anul 2025.
După așa o pauză de scris, urmează un „articol” dezordonat și nu neapărat interesant, cu gânduri pe care am nevoie să le las aici.
În urmă cu mai mulți ani, în perioada sărbătorilor, am găsit o postare pe pagina de Facebook a Inozei, dacă nu mă înșel, în care se făcea referire mai ales la cei care trec prin momente grele și sunt copleșiți de abundența fericirii de pe rețelele sociale și de presiunea de a fi bine de sărbători. Era așa scris din inimă, încât m-a atins bine de tot. Probabil nu a fost ea prima care a scris despre astfel de lucruri, dar a fost printre primii. Între timp, mi se pare că a devenit aproape un clișeu să vorbești/scrii și despre asta. Culmea, fix în anul în care simt eu într-un mod mult mai autentic niște lucruri simple, dar extrem de prețioase. Dacă în trecut mă autoeducam să observ lucrurile bune, chiar dacă mici, și să practic recunoștința ca și cum aș repeta o lecție pentru școală, acum o simt mai bine ca oricând.
Pentru ce anume sunt recunoscătoare? În primul rând pentru că suntem acasă. Sărbătorile acestea au fost cu copii bolnavi, mai întâi Maria, de Crăciun, și-apoi Tudor. Nu-i primul an în care sunt bolnavi de sărbători, dar e primul în care-am stat cu telefonul aproape și cu rucsacul pregătit, în caz că situația mă depășea. În timp ce netul era plin de îndemnuri ale unor medici să nu mai meargă părinții la Camera de Gardă doar pentru febră, eu bifam lista cu motive pentru care mergi totuși la Camera de Gardă când are copilul febră. E practic imposibil de descris în cuvinte responsabilitatea care apasă pe umerii unui părinte atunci când ia decizii medicale pentru copilul său. Chiar și când e mai măricel, cum e Tudor acum, tot te bazezi în mare parte pe instinct, mai ales când, după ce te-ai autoeducat să nu o iei razna la primul 39 sau 40 de pe termometru, îți amintești că febra nu cere neapărat consult dacă nu trece de trei zile și realizezi brusc că au trecut deja cele trei, iar valorile de pe termometru nu scad suficient în ciuda antitermicelor administrate. E o decizie grea atunci și cu reprecusiuni uriașe.
Aici vine al doilea motiv de recunoștință. Sunt recunoscătoare pentru oamenii care mi-au fost alături anul acesta. Nu sunt mulți, dar sunt prețioși, iar unul dintre ei este medicul nostru de familie. Care mi-a răspuns la mesaje, deși ambele au fost trimise în momente nepotrivite (când spun ambele, mă refer la câte unul pentru fiecare copil; aceste prime două mesaje au fost urmate de conversații întregi pentru monitorizarea stării celor mici). În plus, ieri mi-a trimis un mesaj emoționant, în care mi-a spus că m-am descurcat foarte bine, am luat deciziile bune și, mai ales, nu m-am panicat. Citind, mi s-au umplut ochii de lacrimi, în timp ce zâmbeam cu sufletul. Adevărul e că sunt unul dintre cei mai fricoși oameni de pe pământ. Uneori mă supără toată frica asta pe care o simt și uit că nu există curaj fără frică. Chiar zilele trecute, când, după ce i-am administrat lui Tudor prima doză dintr-un medicament nou, i-am trimis mesaj soțului meu, spunându-i că mi-e frică (de eventualele reacții la medicament), m-am enervat pe mine. De ce îmi e așa de frică? De ce trebuie să fiu așa? Însă cuvintele de ieri ale doamnei doctor mi-au amintit de ceea ce-i cel mai important. Da, mi-a fost frică zilele astea, dar, ca de obicei în astfel de situații, nu mi-am pierdut cumpătul. Am analizat situația cât am putut de bine și clar, am luat decizii, am acționat. Frica nu m-a împiedicat să fac asta, din contră. Faptul că mi-am permis să o exprim în cuvinte, m-a ajutat să gândesc clar. Altfel, da, atunci aș fi intrat în panică și probabil acum am fi fost la spital. Astfel că am fost curajoasă, dar m-a ajutat enorm faptul că am avut-o alături pe doamna doctor. Sunt recunoscătoare pentru asta, dar și pentru faptul că de-a lungul timpului am învățat să-mi exprim emoțiile și-n felul ăsta să nu mă las copleșită de ele. Pe vremea când nu reușeam să fac asta, în urmă cu mulți ani, înainte de copii, frica mă paraliza sau mă făcea să acționez nesăbuit, căci intram în panică. Când recunoști că ți-e frică, exprimi ceea ce simți și continui să acționezi, atunci, da, e bine.
Ca o paranteză, necesară, febra copiilor e un subiect delicat. E recomandat să nu mergem la Camera de Gardă pentru febră, în perioada aceasta, deoarece e aglomerație mare, pentru viroze oricum tratamentul e doar simptomatic și, în plus, mai putem pescui și alți viruși. Însă nu folosiți acest articol ca model. Noi am depășit anumite valori ale termometrului și cele trei zile de siguranță, fără să mergem la spital, dar aceasta a fost o decizie personală, bazată pe mulți factori care țineau de starea copiilor, dar și pe faptul că, așa cum spuneam mai sus, știam că avem un medic alături. În cazul în care aveți un copil bolnav și nu sunteți sigur(i) cu privire la ce ar trebui să faceți, recomand să sunați la Peditel (serviciu de telemedicină pediatrică nonstop, gratuit), cu mențiunea că e bine să vă înarmați cu răbdare, în această perioadă durează destul de mult până sunt preluate apelurile.
Revenind la articolul meu și la recunoștintă, când vine vorba despre oameni, mai sunt câțiva pentru care sunt recunoscătoare. Sunt recunoscătoare pentru oamenii care continuă să îmi fie alături după ani și ani, pentru cei de care m-am apropiat mai tare anul acesta sau pentru cei pe care i-am cunoscut în ultimele luni și m-au impresionat tare. Nu voi scrie nume, aș risca să uit pe cineva sau să devină prea personal articolul, dar nu pot sa nu amintesc, între oamenii noi, de o doamnă învățătoare care mi-a redat speranța. Știam că există oameni deosebiți în sistemul nostru de învățământ, dar cumva, în trecutul apropiat nu am cunoscut personal vreunul. Faptul că am avut privilegiul să o întâlnesc pe această doamnă, mi-a umplut și îmi umple inima de bucurie.
În același timp, într-un an care a fost mult despre oameni, poate mai mult ca alții, oamenii care n-au dispărut sau care-au apărut, ies și mai mult în evidență și sunt și mai prețioși. Probabil pentru că am și pierdut oameni anul acesta (pierdut în sensul de relații, căci ei sunt încă pe acest pământ) și sunt două persoane la care mă gândesc în mod special. Motive diferite, povești diferite, răni care încă dor… Unuia dintre acești oameni i-am promis, privindu-l în ochi, că în această vacanță îl voi vizita împreună cu copiii ca să-i cânte colinde. S-a bucurat enorm, dar viața mi-a dat încă o dată planurile peste cap și copiii s-au îmbolnăvit. Vacanța aproape s-a dus, probabil vizita nu se va materializa, dar nu menționez acest subiect pentru tristețea pe care a adus-o, ci pentru un detaliu mic, dar important. E vorba despre o doamnă, pe care o iubim mult, dar pe care copiii nu au mai văzut-o de ceva timp. O doamnă pentru care Maria a făcut o felicitare. Singură, fără să-i propună nimeni și fără să o ajute nimeni, deși aveam deja altceva pregătit pentru dânsa; a venit deodată cu ea la mine și mi-a arătat-o – „Ca să se bucure și să nu ne uite, mami…” Doamna probabil a uitat deja și că i-am promis că o vom vizita, ultima oară când am vorbit la telefon i-a luat mult să-și dea seama cine sunt… Felicitarea încă e în casă la noi… dacă va ajunge sau nu la dânsa, nu știu, știu doar că, oricum ar fi, și ea va fi uitată, căci unele boli nu țin cont de sentimente. Dar nu durerea ce vine din toate acestea vreau să iasă în evidență, ci recunoștința pentru copiii mei, pentru sufletele lor, pentru inocența, bunătatea, puterea și rezilienta lor. Recunoștința pentru că sunt și, mai ales, pentru că sunt așa cum sunt. M-au impresionat și m-au bucurat de atât de multe ori în acest an prin toate lucrurile, unele mici, altele mai mari, toate importante, pe care le-au făcut, încât pot să mă simt doar privilegiată pentru că la un moment dat, prin cine știe ce minune, m-au ales pe mine să le fiu mamă. Și poate că doamna nu-și mai amintește întru totul de mine sau de ei, dar când ne-am întâlnit, doar noi două, am văzut în ochii dânsei că știe. Și simte. Iar asta poate valora mai mult decât o amintire.
Sunt, de asemenea, recunoscătoare pentru trecut. E nevoie de multă maturitate emoțională să te bucuri pentru ce-a fost, fără să îți încarci sufletul cu tristețe ori furie. Recunosc, nu am ajuns încă acolo, însă chiar dacă, strict pe acest plan, încă practic recunoștința ca pe o lecție și nu ca pe ceva natural, tot e bine. E bine că unii oameni și lucruri au fost, faptul că nu mai sunt nu șterge momentele frumoase. Și într-o zi chiar o să cred asta cu tot sufletul. Adevărul crud e că nimic nu durează pentru totdeauna, dacă ne așteptăm la asta, vom avea parte, inevitabil, de dezamăgire. Și, așa cum le-am spus și copiilor, nici finalul fericit din basme nu există. Există în schimb o multitudine de momente frumoase cu care viața asta e presărată. Pentru ele, care s-au revărsat și peste acest an, sunt recunoscătoare.
Mai sunt recunoscătoare și pentru corpul meu. M-am suprasolicitat din plin, în special în a doua jumătate a acestui an, iar corpul meu a ripostat pe măsură, însă nu a cedat. După crizele de hernie de anul trecut, când m-am simțit total neputincioasă, să văd cum am rezistat în acest an și încă sunt în picioare, mi se pare ireal. Am muncit fizic într-un fel în care nu credeam vreodată că o să mai pot, am făcut o mulțime de lucruri importante în timp ce aveam dureri serioase și încă sunt aici, întreagă. Desigur, asta nu înseamnă că recomand suprasolicitarea ori că sunt mândră de mine pentru că nu m-am oprit, mai degrabă mi-aș fi dorit să am curajul și resursele pentru a mă opri (doar că nu putem opri cursul vieții, oricât ne-am dori uneori). Sunt însă recunoscătoare pentru că, deși a protestat profund, corpul meu m-a susținut până la urmă, fără a suferi daune iremediabile.
Toate acestea nu înseamnă nici că m-am descurcat perfect. Acesta a fost anul în care am făcut, probabil, cele mai multe gafe și cele mai multe alegeri (conștiente) care au durut sau m-au nemulțumit. Da, în tot haosul care a fost, am greșit de multe ori și, tot de multe ori, am înțeles ca nu pot mulțumi pe toată lumea și nu le pot face pe toate. Și sunt recunoscătoare pentru faptul că, de cele mai multe ori, am fost suficient de matură emotional încât să pot dormi noaptea după astfel de momente. Asta în condițiile în care sunt o perfecționistă.
Tot în acest an am renunțat sau am ratat multe proiecte și activități faine, iar de altele nu m-am bucurat deloc cum mi-aș fi dorit. O astfel de activitate e chiar scrisul pe blog, la care nici acum nu știu dacă voi reuși să mai revin (blogul va rămâne într-o formă sau alta, indiferent dacă scriu eu sau nu aici), dar au mai fost și multe altele, pe care nu le-am mai făcut sau le-am făcut într-un mod tare diferit de cum mi-aș fi dorit. Totuși, cel puțin în materie de scris, acest an rămâne și unul dintre cele mai frumoase și prolifice. Am avut un proiect atât de fain cu copiii, încât zâmbetul care-mi apare pe față când mă gândesc la el aproape că șterge toate celelalte. Și pentru asta sunt iarăși recunoscătoare.
Desigur, sunt recunoscătoare și pentru că n-am renunțat la citit, deși am citit puțin și-am fost foarte selectivă. Fiind adesea obosită (la modul în care seara nu mai puteam ține ochii deschiși) și nu chiar ok, emoțional vorbind, a fost foarte greu să găsesc cărți care să mă prindă. Apoi a fost foarte greu să rămân disciplinată atunci când cartea mă prindea. Somnul e foarte important pentru mine de ceva vreme, există consecințe fizice dacă nu dorm și-atunci am un program pe care îl respect și închid cartea, oricât de interesantă ar fi, când vine ora de somn. Acum n-am reușit, pierzand ore de somn prețios cu câteva cărți, între care O roză singură de Muriel Barbery. Dar și ce bucuroasă sunt că am descoperit cartea asta!… M-a ajutat nespus să mă deconectez de la toate din lumea reală și să-mi reîncarc astfel bateriile, în ciuda lipsei somnului.
Mai ales, sunt recunoscătoare pentru faptul că încă se întâmplă lucruri imposibile. După cum știți, dacă ați mai fost pe-aici, avem pisică. Relația mea cu ea e una complicată, prea complicată pentru a o dezbate acum. Însă dincolo de orice, chiar ieri, în timp ce (re)citeam Fetița care a salvat Crăciunul, o carte în care se află unul dintre citatele noastre preferate, „o imposibilitate e doar o posibilitate care nu a fost încă descoperită”, Maria mi-a atras atenția asupra faptului că ea nu mai credea că e posibil să avem o pisică. Și totuși s-a întâmplat. Cu mult greu, dar s-a întâmplat. Kitty e cu noi acum, iar pentru Maria, care și-a dorit-o enorm, asta e dovada faptului că imposibilul e posibil. Iar eu sunt recunoscătoare pentru faptul că, în felul acesta, încă există magie pe lume. Și va exista mereu, chiar dacă nu pentru toți ochii, atât timp cât va exista cel puțin un copil care să creadă în ea. 🙂
La mulți ani!
L.E. Pe 2026 îl primesc cu mintea și inima deschise. Pentru noi, aparent, azi e o zi ca oricare alta, azi-noapte am dormit, ca de obicei, de câțiva ani (deși mai puțin bine ca de obicei, căci anul acesta mulți vecini au ales să sărbătorească acasă) și, ca niciodată, nu am pregătit nimic deosebit (lupta cu febra mi-a ocupat tot timpul și mi-a consumat toate resursele). Totuși, ador sărbătorile, în general, și știu că ele nu depind de masa plină de preparate care mai de care mai deosebite ori de alte detalii de genul acesta, ci de cum le simți cu sufletul. Astfel că-i urez bun-venit lui 2026 din tot sufletul, în timp ce sunt recunoscătoare și pentru soțul meu, care azi ne va impresiona din nou cu talentul lui de bucătar. Și aș minți dacă aș spune că nu a fost cu intenție – îmi place și mie să am o gândire magică- faptul că, în momentul în care am realizat că nu voi găti nimic pt azi, am comandat pește pentru a fi pregătit de bucătarul familiei. Să fie magie, deci. 🙂
Sursă foto – arhivă personală
carrusel 