Nu știu alții cum sunt, dar mie mi-e foarte greu să cred în povești. Îmi doresc tare, dar uneori parcă totuși nu se potrivesc cu realitatea în care trăim.

Aveam, acum ceva timp o mare dilemă când mergeam la piață, mai ales într-o piață mai mare. Mă vedeam înconjurată de o mulțime de tarabe, care mai de care mai pline, și de o mulțime de oameni care mă chemau, din toate părțile.  Deosebeam,  cu greu, în piață legumele bune (adică proaspete, românești,  fără chimicale), de cele mai puțin bune. Acolo arătau aproape la fel pentru mine. Ajunsă acasă  eram,  de multe ori, dezamăgită.  Invariabil, în toate situațiile, alegeam o bătrână drăguță, până când mi-a trecut prin cap că s-ar putea să fie o problemă cu asta. Una de marketing.

În mintea mea, la un nivel aproape inconștient,  bătrâna aducea cu bunica mea, care lucra de zor în  grădină și avea mereu cele mai proaspete legume. În mintea mea, bătrâna drăguță îmi inspira încredere.  Și totuși de ce, de prea multe ori, legumele de la bătrâna drăguță nu aveau nicio treaba cu legumele bunicii?

Revelația am avut-o  cam în timpul în care am început să cumpăr legume de la un bărbat.  Destul de tânăr și cam în contradicție cu imaginea agricultorului clasic pe care o aveam eu.

Avantaj sau dezavantaj, bătrâna venea la pachet și cu o mulțime de povești, despre cum își crește ea legumele. Numai că :

• Când eram mica am crescut la țară. Am reușit să îmi amintesc că da, bunica mea lucra în grădină. Lucra mult și nu singură. Cu toate astea, legumele din grădină ne ajungeau pentru consumul propriu. Să îngrijească bunica mea o grădină mult mai mare și să mai aibă timp apoi să și stea și la piață să vândă legumele alea…Cam dificil…Luați în calcul că oamenii care vând în piață stau acolo de luni până duminică, de dimineață până seara. Iar legumele nu cresc singure în pământ… Când întâlniți o astfel de femeie, cu o tarabă bogată,  care pretinde ca ea produce acele legume, eu zic că e cazul să începeți să vă puneți sau să ii puneți întrebări.
• Presupunând că amintirile mele de mic copil nu sunt suficiente…Am cunoscut câțiva agricultori din prezent. E totuși un ideal care-i puțin probabil să fie real. Munca asta e grea (prin urmare își și merită toți banii). Unii, care şi vindeau, au recunoscut că folosesc îngrășăminte pe care nu le declară. Alții, care nu făceau asta, ar fi putut să vândă doar ocazional, în niciun caz zi de zi. Da, femeile care fac asta sunt incredibil de puternice. Nu m-aș putea compara cu vreuna. Sunt totuși, tot oameni. Nu pot face minuni.
• Apoi, cum spuneam, am început sa cumpăr de la un bărbat, de fapt doi. Și deși sceptică la început,  mi-am schimbat perspectiva pentru că, am aflat de la ei lucruri reale, fără magia poveștilor de altă dată.  Oamenii au investit bani (pentru că da, îți trebuie și bani) și cu ei au construit sere unde cresc legume minunate, chiar și pe vreme vitregă.  Legumele lor au gust și, de fapt, prin asta m-au făcut să mă întorc.  Dar e o afacere de familie. Extinsă. Lucrează doi frați, părinții și soțiile lor. Merg la piață cu rândul cei doi frați și vin împreună doar în zile mai aglomerate. Când unul e la piață, celalalt muncește acasă. Când soția unuia dintre ei a născut, proaspătul tată era fericit că era tata, dar era și mai obosit. Și nu din cauza copilului, ci pentru că lipsea o mână de lucru (a proaspetei mămici) și el muncea mai mult. Sunt oameni pasionați și sinceri care nu vând povești fantastice. Legumele lor au gust și sunt scumpe. Legat de preţ, dădeam însă mereu exemplul cu fasole verde. Când iau fasole verde de la ei, doar îi tai codițele și o gătesc.  Am luat la un moment dat, de la altcineva, una la jumătate de preț și am aruncat jumătate,  după ce am ales-o. Oamenii de care vorbesc eu sunt atenți și oferă doar produse de calitate. Îmi spun mereu când e ceva în neregula. Gen, roșiile sunt foarte coapte. Nu vor ține până mâine.  Să  iau mai puţine.  Își culeg legumele cu o zi înainte să le aducă la piață și nu îi cred pe cuvânt.  Se simte.

În încheiere, vă spun o poveste cu o bătrână de la piață.

Forțată de împrejurări, am ajuns, acum vreo lună, într-o alta piață, unde am avut de ales intre doua bătrâne. Evident, am ales una. Am cerut, printre altele, o legătură de ridichii (de pofta doar, că în ziua următoare aveam  să mă aprovizionez din piața în care merg în mod frecvent). Legătura de ridichii costa 1,5 lei și, când i-am zis că vreau una,  zice femeia repede (probabil ca să nu înțeleg ce zice) “vă dau doua la 3 lei”  și mi le-a și băgat în pungă, foarte mândră de ea că mi -a făcut o mare favoare/ reducere. Apoi,  imediat, a început să îmi povestească despre cât de bun e spanacul, pe care l-a pus pentru nepoțelul ei, bebeluș, și chiar îi pare rău să îl dea. Eu ce să mai zic?… Ca bebelușii n-ar trebui să mănânce spanac? Sau că nu vreau sa iau două legături de ridichii? Femeia părea așa de bine intenționată și sinceră,  iar pentru mine nu contau așa mult 1,5 lei. .. Plus că, poate, de la atâta munca, numai matematica nu o preocupa.  Și totuși VINDE la piață.

Și pentru a nu se înțelege greșit…  Nu încerc vreo secunda sa discreditez bătrânii care vând legume la piață, dar am o problemă cu aceia care vând, pe lângă legume,  povești care, la o analiza mai atentă, nu au cum să fie reale.

Cred că imaginea idilică a bunicii din copilărie nu se împacă prea bine cu aceea în care bunica vinde legume în piaţă. Şi dacă totuşi s-ar putea asta, cu siguranță bunica nu ar avea o taraba plină cu roșii și ceapa verde în noiembrie, toate muncite de ea.

Photo by Sven Scheuermeier on Unsplash