Când am născut primul copil n-aveam nicio idee despre parenting. Spre rușinea mea, nici nu cred ca eram conștientă de existenţa cuvântului. Am început să citesc apoi și, în timp, am descoperit un blog care m-a ajutat să îmi pun ordine în gânduri și să mă simt înțeleasă. În primele luni însă am fost doar eu și el, iar el era un copil care plângea mult și dormea puțin,  în timp ce eu abia mă mai țineam pe picioare de oboseală.

Pentru că e total absurd să mori din cauza oboselii cauzate de apariția unui bebeluș – deși atunci nu eram chiar așa convinsa de asta – instinctul meu de supraviețuire şi-a făcut timid apariția și am început să caut soluții.

Situația nu era deloc roz. Dormeam cam 3- 5 ore în 24. Nervii îmi erau întinși la maxim şi mintea înceţoşată. Pentru că rezolvarea problemei cu somnul părea imposibilă la acel moment, am început să caut soluții ca să nu înnebunesc. Asta însemna ca, atunci când copilul era treaz, să evit crizele de plâns care, când începeau, erau maxime.

Mi-am dat seama, în scurt timp, că în acele momente să îi spun „nu” era total nerealist. Pentru simplul fapt că un bebeluș nu își poate controla impulsurile. Faptul că îmi lua telefonul (care nu avea ce să caute la îndemână unui bebeluș ) și îl lingea cu poftă, sau, mai târziu,  când a început să se târască, țintea fix spre priză, erau, cu siguranță, lucruri de nedorit. Dar oricât încercam să îi explic, el nu se oprea (a se nota că am zis „nu se oprea”, ceea ce e diferit de „nu înţelegea”). Şi-atunci când îi luam din mână obiectul preferat se declanșa criza de plâns. Plus că nu puteam întoarce capul, că  imediat mă trezeam că face vreo boacănă. Mă uitam înciudată la camera pregătită special pentru el, dar cu toate astea, deloc potrivită  pentru un bebeluș şi nu ştiam ce să fac.

Treptat, am început să schimb lucrurile. Nu am cumpărat mobilă nouă, dar am cumpărat o mulțime de protecții pentru bebeluși, sau am improvizat, acolo unde a fost cazul (caloriferul de fonta ). Am ascuns prizele şi-am cumpărat covorașe din spumă și am lăsat la îndemână lui doar obiecte care nu erau periculoase. Spre exemplu, am mutat toate recipientele cu detergenţi într-un dulap aflat foarte sus, unde el nu poate ajunge nici acum. Pe scurt, mi-am reorganizat casa. Din când în când,  în zilele bune, exploram împreună locurile sau obiectele nepermise. Îi explicam că sunt periculoase și de ce. Sunt sigură că înţelegea (ei sunt mult mai inteligenţi decât credem noi) şi, pe măsură ce devenea mai pregătit pentru a îşi controla impulsurile, îl lăsam să se implice în activităti şi să pună, de exemplu, capsula de detergent în maşina de spălat rufe.

Pentru scepticii  care consideră că bebeluşul nu trebuie să fie ţinut într-o glob de cristal precizez că am creat un spaţiu sigur, potrivit vârstei lui, fără a exagera. În plus, lovitura într-un colţ de mobilă doare şi dacă acesta e acoperit cu o protecţie de silicon, dar nu se lasă cu sânge şi nopţi (şi mai) nedormite.

Rezultatul a fost incredibil. Am obţinut linişte, dar şi un copil care, atunci când, rar, spunem „nu” înţelegea şi mă asculta. De exemplu, în casă putea să pună gura pe orice obiect (pentru că avusesem grijă să elimin obiectele periculoase). Astfel, a înţeles foarte bine şi nu a încălcat niciodată regula care spunea că afară „nu pune gura pe niciun obiect şi nu bagă mâinile în gură”, iar acesta e doar un exemplu.

Ulterior,  când cerinţele lui au devenit mai mari, a spune „nu” doar de dragul de a spune, sau mai simplu, pentru că nu aveam chef să spun da, mi s-a părut o lipsă de respect. Pentru că el deja era obisnuit să i se explice şi să înţeleagă. Dacă spuneam „nu” şi nu reuşeam să găsesc o explicaţie validă pentru asta, copilul nu mă asculta. Şi apoi mă simţeam şi vinovată. Şi-atunci am ajuns să respect regula, regăsită în multe cărţi, dar şi pe bloguri, care spune că, atât timp cât nu îşi face rău lui, sau altei persoane, copilul are voie să facă orice doreşte. Faptul că nu am eu chef să îl schimb de hainele „bune”  nu justifică în vreun fel decizia de a nu îl lăsa să mănânce singur, sau să se murdărească în parc.

Cu toate eforturile, în trecutul foarte apropiat, ne-am lovit de o situație presărată, din plin, cu  „nu”, pe care l-am folosit mai mult decât am făcut-o în cei trei ani, adunat. Mi-am dat seama, încă de la început, că nu e cea mai buna variantă. Motiv pentru care am căutat sa găsesc alternative. Am reușit, în mare parte, însă lucrurile au fost de așa natură, că erau inevitabile și situațiile tensionante. Despre cum am făcut voi povesti cu altă ocazie, acum însă se pune problema motivaţiei.

De ce nu am continuat viața normală pe care am avut-o până acum și, pur și simplu, în aceste momente grele, să îi interzic băiețelului meu să alerge, să sară, sau să călărească jucării,pe scurt, să se joace?  De ce să nu merg în continuare în parc, la fel ca până acum, și doar să îi explic că nu are voie să se joace? Doar trecuse printr-o intervenție chirurgicală, deci aveam motive destul de serioase. Dacă nu respectam indicațiile medicului puteam să ajungem din nou la spital. Ar fi trebui să înțeleagă. Și dacă nu înțelegea, aş fi putut, eventual,  să îi amintesc, cu lux de amănunte,  experiența din spital și probabil, de frică, ar fi stat locului până la urmă. Nu era suficient însă să îi spun că mergem la medic dacă nu e cuminte, pentru că am făcut tot ce am putut să îi prezint medicii într-o lumină bună, dar, cu siguranță, dacă i-aş fi reamintit tot ce a fost urat în spital aş fi reușit să-i schimb perspectiva şi să îl fac să mă asculte, fără prea mare bătaie de cap.

De ce, în loc să fac toate cele de mai sus, am ales să investesc (foarte mult) timp în a găsi jucării şi activităţi interesante, altfel decât cele cu care era obişnuit, care să îl atragă şi să reprezinte o alternativă plăcută la toate activităţile pe care nu mai avea voie să le facă şi, astfel, să folosesc mai puţin cuvântul nu? Să îi spun, spre exemplu, că vom merge să vizităm Muzeul Antipa, în loc să aştept să îmi propună el să mergem în parc, unde nu avea voie să se joace cu nimic.

Răspunsul e simplu. Pentru că mi se pare crud. Să duc copilul în parc și să îi spun că nu are voie să se joace, sau să se murdărească și să alerge (ceea ce echivalează tot cu joaca) mi se pare nedrept şi crud. E ca şi atunci când l-aş duce la cofetărie şi aş mânca o prăjitură în faţa lui, aşteptându-mă ca el să îşi mănânce liniştit mărul. Poate unii copii pot face asta. Dacă sunt suficient de speriaţi, sau, în varianta ideală, dacă e o excepţie. Dar nu am vrut să îmi terorizez copilul. Şi poate că nu mi-a ieşit perfect totul, dar am considerat că, mai bine decât sa-l duc în locuri în care aş fi spus „nu” de mai multe ori pe minut, să îi propun alternative atractive, care să îl facă să uite, măcar şi pentru scurt timp. Şi da, asta a presupus să ne schimbăm puţin viaţa. A fost doar o lună însă şi zâmbetul lui, printre atâtea lacrimi, a meritat tot efortul.