Am plecat sâmbătă cu copiii la Clinceni Air Show. Am aflat de eveniment abia în dimineaţa acelei zile, dar am considerat că suntem perfect capabili să mergem şi aşa, neplanificat. Ne-am făcut sandwich-uri de drum pe care le-am pus în rucsac, împreună cu fructe şi biscuiţi; am luat şi apă multă, cremă care să ne protejeze de soare, şepci şi o pătură. Apoi, ne-am lansat la drum, tot povestindu-le copiilor despre minunatul spectacol cu avioane ce urma. Băieţelul mai mare abia aştepta!

Am oprit să băgăm benzină şi, tot acolo, a pornit soţul GPS-ul care, spre foarte marea noastră uimire, ne arăta un drum de 1 oră şi 25 de minute (teoretic era vorba de 20 de minute). Ne-am gândit că-i o greşeală, fără să ne treacă prin minte un aspect ce ar fi trebuit să fie evident, la noi, în Bucureşti.

Speram să adoarmă copiii pe drum, astfel că, oarecum,  ne-am asumat durata asta lungă a drumului, deşi, în continuare, credeam că e ceva în neregulă cu GPS-ul.

În scurt timp ne-am dat seama că GPS-ul avusese dreptate. Era foarte aglomerat. Se circula bară la bară şi, pe deasupra, devenise imposibil să ne întoarcem. În plus, ca mereu în astfel de situaţii, copiii au decis că nu vor să doarmă.

După ce am mers mai bine de oră, când GPS-ul arăta că mai aveam vreo 20 de minute şi urma să virăm la dreapta, am văzut poliţişti şi drumul blocat. Nu prea înţelegeam ce se întâmplă. Nici nu mai fusesem acolo vreodată şi ne-am gândit că poate mai e şi o altă cale de acces… Până la urmă mai era destul de mult până se termina show-ul. Părea absurd să nu mai avem acces.

Astfel, am oprit maşina lângă un domn poliţist, să ne lămurim. Nici nu a apucat soţul meu să deschidă gura, că domnul poliţist a zis,  expeditiv:

• Mergeţi înainte domnu. Mergeţi înainte! Tot înainte!

Şi tot aşa, de vreo trei ori, până când ni s-au întâlnit privirile şi, probabil, atunci a văzut şi cei doi copii şi a adăugat, pe un ton mai blând:

• E plin. Nu se mai poate intra. Poate dacă găsiţi loc de parcare mai încolo şi veniţi apoi pe jos…

Şi am plecat atunci. Şi-am mers tot înainte!

Deznodământul:

Nu am găsit, bineînţeles, loc de parcare.

În loc de avioane, am văzut un lac şi un şantier de extracţie nisip la Mihăileşti şi am organizat un picnic într-o pădure uitată de lume. Copiii au fost încântaţi maxim!

Concluzia:

Dacă părinţii rămân calmi, copiii se comportă minunat, chiar şi în situaţii neprevăzute când, în mod normal,  dacă pui la un loc copii nedormiţi, aglomeraţie, plictiseală, căldură groaznică şi o promisiune neîndeplinită (le-am primis că mergem la avioane) ,ai toate şansele să fii martorul unei crize de plâns ca-n filme. Din nou, se adevereşte ideea că, dincolo de obiecte şi alte distracţii diverse, ei au, în primul rând, nevoie ca noi să fim prezenţi. După drumul acela prea lung şi dezamăgirea de la finalul lui, încântarea şi  zâmbetele ce au urmat la vederea unui banal şantier şi a picnicului din pădure erau ultimul lucru la care m-aş fi aşteptat.

Sugestii:

Mă gândesc că nu am fost singurii debusolaţi şi nu mi se pare normal ca fiecare maşină să oprească în dreptul poliţistului şi acesta să ofere explicaţii în mod individual. Nu cred că era bine nici pentru trafic, nici pentru poliţist. Probabil, pe bună dreptate ne-a spus să ne ducem tot înainte – deşi ar fi economisit timp preţios, dacă ne spunea de la început ce aveam nevoie să ştim. Pe de altă parte, la altcineva nu puteam apela. Mă gândesc acum că şi o pancartă improvizată ar fi putut funcţiona mai bine. Probabil, oameni mai deştepţi ca mine ar putea oferi şi alte soluţii, mai ingenioase. Poate chiar unele prin care se putea evita, de la bun început, situaţia asta.

Morala poveştii:

GPS-ul are întotdeauna dreptate!