Acum vreun an, pe când epuizarea era încă prezentă în viaţa mea de zi cu zi – acum sunt doar obosită şi e o diferenţă – mi-a venit o idee. A fost aşa de intensă că nu am dormit aproape toată noaptea, deşi, fix în noaptea aia, aş fi putut recupera o parte din somnul pierdut pentru că, în mod absolut inexplicabil, au dormit copiii.

Am construit în acea noapte, în mintea mea, un loc minunat pentru familiile cu copii mici. Am visat cu ochii deschişi, imaginându-mi cât de frumos ar fi, dacă ar fi adevărat.

Am notat apoi punctele principale într-un document Word pe care l-am uitat, în mod deliberat, într-un folder, în laptop. Asta pentru că ar fi fost nevoie de o sumă uriaşă de bani ca să pun în practică un asemenea proiect. Poate doar dacă aş câştiga la Loto, aş fi singurul câştigător şi nu mi-aş opri niciun ban pentru mine. Mi s-a părut însă prea tare ideea ca să o uit de tot şi de aceea am simţit, totuşi, nevoia să o scriu.

Într-o altă zi, în urmă cu câteva săptămâni, în timp ce ascultam, printre proteste, Radio Guerrilla – din păcate, nu e chiar postul de radio preferat al copiilor mei mici – am auzit despre Guerrilla Camp. Spuneau ei acolo că, dacă ai o idee de afacere şi nu ai bani să o pui în practică, te poţi înscrie în concursul lor şi, dacă te numeri, printre cei 15 finalişti, vei primi sprijin financiar – care include şi spaţiul de lucru, cu tot ce e necesar – consiliere şi promovare, timp de 9 luni. „Dar eu am o idee!” mi-a venit instant, în minte. La fel de repede însă, mi-a şi dispărut gândul. Proiectul meu presupunea o investiţie mult prea mare pentru a fi acoperită prin câştigarea acestui concurs.

A doua zi însă m-am mai gândit. Mi-a venit în minte cursul firesc al lucrurilor pe lumea asta. Cum, de cele mai multe ori, apare ceva mic care, apoi, încet, încet, creşte şi se face mare. Exact ca un copil.

M-am hotărât atunci să încerc să îmi aduc ideea într-un punct în care să fie realizabilă cu o investiţie rezonabilă şi am reuşit. Tot de mulţi bani e vorba. Prea mulţi ca să pot eu, singură, să o pun în practică. E însă altceva şi, teoretic, chiar şi eu aş putea face un împrumut şi aş putea încerca să construiesc asta. Doar teoretic însă.

Am reuşit apoi să o comprim într-o paginăA4- asta era regula, să îi convingem într-o pagină – şi m-am înscris în concurs.

Nu speram la premiul cel mare, dar mi-aş fi dorit să primesc un feedback pozitiv. Am crezut în proiect din prima clipă în care mi-a venit în minte, dar tot necesită o investiţie mai mare decât ce oferă Guerrilla Camp, în mod oficial. Da, în Regulament este specificat că, în cazuri excepţionale, se poate acorda o extrafinanţare, dar pentru asta ar trebui ca ei să creadă la fel de mult ca mine. În mine şi în proiectul meu.

După ce, în primă fază, nu am primit niciun răspuns am încercat să uit. Părea, oricum, prea frumos ca să fie adevărat. Încercam să mă mulţumesc cu faptul că, măcar am încercat.

Apoi, a venit. Mai întâi mailul prin care eram anunţată că m-am calificat în finală şi că, peste câteva zile, urma să îmi susţin proiectul live, la radio. Apoi chiar am făcut asta.

Emoţii uriaşe am avut. Îmi place să scriu şi scriu mai bine decât vorbesc. Să vorbesc în direct, la radio, era copleşitor.

M-am bucurat că am ajuns până acolo şi am zis că, dacă voi eşua din cauza emoţiilor, va trebui să accept asta. Speram, totuşi, să mă descurc decent şi mi-am promis că dacă voi reuşi, o să ies din anonimat cu blogul şi îmi voi invita o parte din prietenii mei de pe Facebook să dea like paginii. Şi-aşa a fost.

M-am descurcat minunat. După un prim scurt moment de emoţii puternice am reuşit să mă focusez pe proiectul meu şi să îl susţin bine. Am luat nota 9.25 şi m-am bucurat, convinsă fiind că totul se oprea acolo. Eram, totuşi, mai bine de 100 de oameni calificaţi pentru prezentările live şi mulţi aveau proiecte mult mai uşor de pus în practică. Care erau şansele să fiu eu între primii 15?

Am continuat însă să urmăresc site-ul în aşteptarea rezultatelor care trebuiau să fie afişate fix de ziua, mea, pe 11 iunie. S-a amânat însă termenul şi, după câteva zile de stat în spital cu copiii, am uitat şi să mai verific. Până ieri, când am fost sunată şi invitată la un interviu.

Se pare că din cei 100 de oameni calificaţi pentru prezentările live  au fost selectaţi 32, ale căror idei sunt considerate a fi foarte bune. Pentru că le e greu să aleagă, pur şi simplu, 15 dintre aceste 32 de idei, s-au hotărât să cunoască mai bine oamenii din spatele lor. Astfel, s-a decis organizarea acestor interviuri.

Emoţiile de acum sunt mult mai mari. Nu ştiu nimic despre acest interviu. Nu ştiu cum o să mă descurc, sau cum o să rezonez cu oamenii de acolo. În acest moment nu ştiu nici dacă o să reuşesc, până marţi, să mă adun după săptămâna de coşmar pe care am avut-o.

În continuare ,mi se pare de neimaginat să câştig eu. Dar asta-i o problemă generală a mea. Eu nu cred, suficient de mult, în mine.

Un lucru e însă clar în toată povestea asta. Am fost peste 200 de oameni înscrişi în acest concurs şi am rămas acum doar 32. Eu fac parte din aceşti 32 de finalişti. Şi totul a pornit de la o banală noapte nedormită. Toţi ceilalţi care s-au calificat sunt şi ei oameni normali, ca mine. Poate au avut şi ei nopţile lor nedormite, la fel ca mine.

Pentru 15 dintre noi un vis va deveni realitate şi pentru asta le mulţumesc celor de la Radio Guerrilla. Indiferent de locul meu în clasamentul final, revelaţia asta – că visele chiar pot deveni realitate – parcă mă face să privesc un pic altfel viaţa şi chiar pe mine. Şi asta e bine!

https://www.guerrillaradio.ro/guerrilla-camp/

Later edit:

Felicitări câştigătorilor! Nu sunt unul dintre ei, dar tot sunt happy. Pentru că azi, la radio, au vorbit frumos despre noi toţi şi, în momentul acela, am fost tare mândră de mine, dar şi pentru că – să nu uităm 🙂  – săptămâna trecută, marţi, am fost la Radio Guerrilla şi i-am văzut live pe aceşti oameni. Am făcut cunoştinţă cu o parte din ei şi am vorbit cu ei.

Mă bucur şi pentru faptul că, din puţinele cuvinte pe care le-au spus despre fiecare câştigător în parte, am înţeles că s-a calificat în Guerrilla Camp un proiect oarecum asemănător cu al meu. Le doresc mult succes celor trei mămici care se vor ocupa de acest proiect. Cumva, o parte din obiectivul meu a fost atins, pentru că, aşa cum le spuneam şi lor, ideea mea a apărut dintr-o nevoie şi dacă acest proiect răspunde şi acelei nevoi e bine de tot.

Bineînţeles că ziua în care a avut loc interviul nu a fost cea mai bună zi a mea. Luptam cu o migrenă groaznică, dar nu acesta a fost motivul pentru care nu am trecut mai departe.  Din contră, cred că a fost cumva premeditată migrena, ca să am apoi pe ce să dau vina. Cam aşa „ M-a durut capul. Dacă nu mă durea capul sigur mă descurcam perfect şi treceam mai departe!” Oare câţi nu facem asta?

De data asta însă, aleg altfel şi îmi asum. Cumva nu eram pregătită – din atât de multe puncte de vedere –  să câştig şi să merg mai departe. Cred tare, din ce în ce mai mult, că „atunci când îţi doreşti cu adevărat ceva, tot Universul conspiră pentru realizarea dorinţei tale”. Citatul e din Alchimistul şi l-am scris aşa cum mi l-am amintit. Se poate să nu fie reprodus exact, dar ideea e aceeaşi. L-a scris doamna profesoară de română, când eram eu în clasa a 9-a, pe prima pagină a cărţii pe care mi-a dăruit-o cu o ocazie specială – publicarea primei mele cărţi.

În altă ordine de idei, durerea de cap mi-a afectat totuşi puterea de concentrare şi am uitat total să-i rog să facă o poză cu mine. 🙂 O ascultam azi pe Gilda cum povestea că a făcut poză cu Simona Halep şi weekend-ul acesta s-a întâlnit cu mai mulţi oameni importanţi…

Pentru mine şi ei sunt importanţi. Poate, cu altă ocazie, facem şi poza. 🙂

Photo by Dan Cook on Unsplash