„Plătim pentru a plânge” e titlul unui alt articol pe care vroiam să-l public şi în care vorbeam despre terapie. În sesnul bun, chiar dacă titlul duce, poate, cu gândul în altă parte.

Înainte să vorbesc însă despre terapie, mă gândesc că e logic, cumva, să vorbesc despre depresie. Despre starea aia în care nu ai chef de nimic şi pare că lumea s-a sfârşit, deşi totul continuă să mişte în jurul tău. Despre toate acele momente ,când inima îţi bate şi o simţi. Ştii  că e acolo şi totul arată că eşti viu şi, totuşi, te simţi mort. Când trebuie să te ridici din pat dimineaţa e un chin groaznic şi ai prefera să rămâi acolo, să zaci, să nu vezi pe nimeni, să nu te speli, să nu mănânci, să nu trăieşti. Să nu simţi! Acele momente în care nu mai crezi în nimic şi sensul vieţii n-ar niciun sens.

Depresie. Toate acestea se referă la depresie, dar, învariabil, la ele se adaugă cumva şi absurditatea faptului că le simţi. Te simţi astfel, dar nu ai niciun motiv să te simţi aşa, sau motivele pe care le ai nu sunt suficient de importante pentru a justifica starea asta de spirit morbidă. Adică „da, am fost dată afară de la muncă, e normal să fiu supărată, dar asta nu înseamnă că s-a sfârşit viaţa”. Şi totuşi, simţi că s-a sfârşit.

La cealaltă extremă sunt cei care au trecut prin experienţe acceptate de toţi ca fiind horror. Şi ceilalţi oameni, sau chiar şi ei, spun : „pe bună dreptate că se simte aşa”, sau „ nici nu-i ciudat că s-a sinucis, la câte a suportat”. În cazul în care nu-i vorba de sinucidere, după o perioadă de timp de „înţelegere” tot intervine însă presiunea: „ Dar a venit timpul să trec/treci peste asta! Mergi mai mai departe! A trecut un an de atunci!”

Totul se poate vindeca spun cei mai optimişti dintre psihologi şi fiecare om are resursele necesare pentru a depăşi oricât de multe din greutăţi. Când intrii în depresie nu mai ai, în acel moment, acces la aceste resurse. Ele însă există. Sunt acolo şi abia aşteaptă să fie descoperite. Terapia te ajută să faci asta. Să vezi cât de puternic eşti de fapt; să ajungi la aceste resurse. Să reuşeşti tu, prin tine.

Cred în asta, dar mai e totuşi ceva. Oamenii nu sunt fiinţe solitare. Oricât de izolaţi am fi unii, mereu ne căutăm unii pe alţii. Singurătatea echivalează cumva cu nebunia; sau conduce la nebunie. S-au făcut filme în acest sens, filme  care exploatează acest aspect. Filme cu oameni singuri şi parcă şi ideea de-a privi un film cu un singur actor e cel puţin provocatoare. Perspectiva unei vieţi reale în singurătate nu-i niciodată îmbucurătoare. Unii însă rezistă. Rezistă, dar doar atât timp cât există posibilitatea, oricât de mică, de a se întoarce între oameni sau, măcar, de a influenţa cumva destinul celorlalţi oameni. Avem nevoie unii de alţii. Chiar şi atunci când ne urâm reciproc.

Ca să revin la depresie, cred că principalul inconvenient e acea absurditate care îi e asociată. În momentul în care o considerăm normală, deja e aproape vindecată. În momentul în care ne acceptăm emoţiile şi ne permitem să suferim, chiar şi pentru ceva ce e (doar)  aparent banal – căci niciodată nu e nimic cu adevărat banal – deja ele devin mult mai uşor de suportat.

Toate sfaturile acelea ce le găsim pe net – să ne odihnim, să apelăm la aromaterapie şi masaj, să ne realxăm/facem un cadou – contează mult. Ele sunt „condimente” care îmbunătăţesc calitatea vieţii, chiar şi atunci când nu suntem în depresie. Dincolo de ele, primul şi cel mai important pas e acela care ţine de acceptare. Acceptarea necondiţionată, care vine din iubire necondiţionată şi care conduce la ascultare şi înţelegere. Cuvinte mari, pe care mulţi pretind că le înţeleg şi, totuşi, prea puţini o fac cu adevărat: „ Te iubesc orice ai face şi te iubesc mai mult decât orice pe lumea asta, dar te rog nu mai fi supărat/ă!”; „Trebuie să ieşi din starea asta! Te distrugi! Te iubesc!”, sau, mai rău „ Nu e un capăt de lume că ţi s-a întâmplat asta. Mâine vei găsi pe altcineva/altceva! „ Şi mereu poate să fie şi mai rău.

Oare cum ar fi, dacă în loc să spunem astfel de lucruri şi, în loc să încercăm să schimbăm persoana sau starea persoanei din faţa noastră, i-am fi, pur şi simplu, alături? Oare cum ar fi dacă am asculta aceasta persoană, unde prin ascultare înţeleg, inclusiv, a îi asculta tăcerea? Oare cum ar fi, dacă am încerca puţină empatie şi astfel să ne punem în locul persoanei din faţa noastră, să îi înţelegem suferinţa şi să îi spunem atât – „ Te înţeleg!”. Dacă asta nu funcţionează şi chiar ne e greu să înţelegem lucrurile din alt punct de vedere decât al nostru, atunci să-i înţelegem şi să îi acceptăm suferinţa –„ Mi-e greu să mă pun în locul tău şi să înţeleg de ce suferi atât pentru asta. Văd însă că suferi, înţeleg că pentru tine e important. Te iubesc şi îţi sunt alături!” Mai ales, oare cum ar fi să spunem simplu: „ Te iubesc!”, fără „dar” şi fără orice alt cuvând sau gând ajutător? Doar „ Te iubesc!”.

Probabil că asta e adevărata acceptare şi cea mai bună metodă de a vindeca depresia. E insă mare lucru să iubeşti, cu adevărat, necondiţionat. Să fii capabil să îţi înfrânezi toate pornirile tale individuale şi, pentru o clipă măcar, să fii acolo doar pentru altul. Sunt oameni cu adevărat mari, cei care fac asta.

Ce ne facem însă când nu-i avem lângă noi? Dacă nu suntem fiinţe solitare înseamnă că nu putem supravieţui fără acceptarea/ iubirea ceorlalţi? Înseamnă că depindem de alţii? Dacă-i aşa, atunci cum stă treaba cu resursele alea ale fiecăruia, care există şi abia aşteaptă să fie descoperite şi ne transformă din oameni în superoameni? Depindem de alţii, sau de noi înşine?

Cred că tot în iubire şi în acceptare e cumva secretul. Dincolo de beţişoarele parfumate, baia cu spumă şi plimbarea în aer liber, cred că noi înşine ar trebui să ne acceptăm durerea şi să ne iubim. Suntem deprimaţi şi viaţa nu mai are sens. Ok. Acceptă asta la tine! Acceptă că suferi acum pentru acel ceva, fără să-l cunatifici (că nu-i aşa grav, că e o prostie). Suferi şi atât. „S-a întâmplat asta şi mă doare şi vreau să plâng şi plâng. Asta simt acum.(Punct)” Şi dacă nu ţi se pare prea siropos, poţi să îţi faci şi  o declaraţie de dragoste : „Mă iubesc (eu pe mine)!”.

Cumva mi se pare că toate sunt interconectate. Cred că oamenii care se acceptă şi se iubesc pe ei, aşa cum sunt, pot să îi accepte şi să îi iubească şi pe ceilalţi necondiţionat. Desigur, acceptarea asta mai poate veni şi dintr-o iubire foarte mare faţă de cel de lângă tine şi, cumva, într-un astfel de caz, poţi reuşi să îi fi alături, chiar dacă nu eşti tu ok cu tine. Măcar o perioadă de timp, deşi asta s-ar putea să te consume tare.

Totuşi, în primul rând, cred că e musai să te iubeşti pe tine, iar revelaţia momentului, pentru mine, e că ar trebui să citesc câteva cărţi pe tema asta  pentru că îmi pare că, scriind acum, mi-au venit şi multe întrebări în minte, pe lângă acele certitudini de la care am pornit articolul. Ce înseamnă cu adevărat să te iubeşti pe tine?

Dincolo însă de asta, cred că existăm prin noi înşine şi de noi depinde totul. Uneori însă, trecem prin momente grele şi avem nevoie şi de ajutorul celorlalţi pentru că suntem, aşa cum spuneam, fiinţe sociale. Avem nevoie de alţii, deopotrivă pentru a ne bucura, pentru a suferi şi pentru a ne vindeca. Nu-i de mirare că abundă internetul de fotografii şi mesaje (prea) persoanale. Încercam astfel, să compensăm, exagerând, lipsa asta. Lipsa de ceilalţi.

Nu sunt psiholog – deşi am urmat cursurile unei Facultăţi de Psihologie –  şi-acest articol e doar părerea mea. Sunt sigură totuşi că iubirea şi acceptare n-au cum să facă rău – din contră – aşa că le recomand cu mare încredere şi îmi asum toată responsabilitatea pentru asta!

Notă: Căutând poza pentru acest articol am avut o nouă revelaţie. Sau, poate, doar mi s-a confirmat ceva. Am scris „depression” si am dat search. Dincolo de depresie – orice o fi însemnând asta – din toate pozele care au apărut în urma căutării reieşea foarte clar altceva – singurătatea. Avem nevoie unii de alţii!

Photo by Alan Tang on Unsplash