Am mai citit articole pe tema asta, dar cred că niciodată nu strică unul în plus. Pentru că mereu uităm şi pentru că aş vrea  ca eu să nu mai uit.

E vorba azi despre cum avem tendința să “judecăm” oameni pe care nu îi cunoaștem, pe baza aparenţelor;  pe baza a ceea ce surprindem într-un moment singular al unei întâlniri cu ei care, întâlnire,  cel mai probabil nu se va repeta.

Mi se întâmplă şi mie. În 99% din cazuri ţin asta pentru mine, ceea ce, recunosc, e destul de greu. În foarte puține cazuri, aleg să vorbesc şi gândesc mult înainte de a face asta. Am făcut-o, spre exemplu, la Therme, la saună fiind. În timp ce încercam să mă relaxez și să mă bucur din plin de cele 5 minute în care urma să nu mai aud vreo voce de copil, aud cum o fetiță de vreo 7 ani o ruga pe mama ei să iasă afară, că e prea cald acolo. Mama, care stătea lângă tatăl ce avea în brațe un copilaș de vreo 2 ani, îi explica, foarte convinsă, că trebuie să rămână măcar 5 minute înăuntru și să inspire bine aburul, deoarece e foarte sănătos. Faptul că am copii mici – sau, recunosc,  chiar faptul că voiam să mai prind măcar un minut de liniște,  dacă restul aproape trecuseră – m-a determinat să îi spun că regulamentul – afișat fix la intrarea în saună – spune că nu au voie înăuntru copiii sub 14 ani. Mi-au mulțumit stingheriţi, iar eu am rămas în liniște, preț de încă un minut, în care m-am înfuriat, în mintea mea, pe oamenii care nu respectă reguli pentru că nu le știu,  pentru că nu se obosesc să citească un simplu regulament afișat chiar în fata lor. Drept răsplată, ulterior, mi s-a întâmplat și mie să nu citesc un regulament și am simțit pe pielea mea cum e.

Revenind la ce începusem…

Acum ceva timp, eram cu copilul meu într-un loc de joacă liniștit, plin de bebeluși și mămici zen. Bineînțeles că nu mă lăsam mai prejos. Băieţelul meu, care nu mai e bebeluș, se juca și el liniștit până când,  la un moment dat, se cațără în spatele meu (stăteam jos, pe covor), luandu-mă total pe nepregătite. Mă aud atunci spunând un „nu” apăsat, repetându-l chiar, cu vocea de mamă zgripţuroaică, care, în perioada aceea, mă urmărea peste tot și ieşea la iveală în cele mai nepotrivite momente. A avut efect. Copilul s-a oprit, dar am simţit privirile fixate asupra mea și tăcerea ce s-a lăsat în jur. Am încercat să le ignor şi am început să vorbesc cu el, folosindu -mi iar vocea de mămică zen, spunându-i ca îmi pare rău, dar înghiţind totuși cu noduri și simţindu-mă deloc bine. Mă simţeam vinovată și, cumva, pe bună dreptate. Mă simţeam eu însă destul, fără să mai am nevoie și de cei din jur să pună paie pe foc.

Îmi dădeam totuși seama de câteva lucruri. Primul era acela că nu există vreo mămică 100% zen. Dar acesta e clar de foarte mult timp. Al doilea e că și eu aş fi făcut la fel, în locul lor – bine,  poate un pic mai subtil – și, pe bună dreptate. Dacă ne ghidăm după aparențe. Vocea mea era atât gravă, iar acel „nu” puternic avea o continuare,  chiar dacă nespusă, totuşi previzibilă, după ton. Mesajul era „nu face asta, altfel… ţi se va întâmpla ceva groaznic!”, putând fi uşor confundat cu „Nu face asta, că te omor în bătaie!”, cu variaţiile de rigoare.

Adevărul e că, în urmă cu doar patru zile, copilul meu trecuse printr-o intervenţie chirurgicală. Reacţia mea era îndreptăţită  – ştiam clar că nu are voie să se caţere –  , deşi cumva exagerată, sub impulsul emoţiei de moment – mie îmi era frică, mai frică decât îi era lui, pentru că eu cunoşteam posibilele urmări.

Dacă însă abordarea mea a fost corectă, sau nu e altă poveste – mi-am spus aici părerea despre „nu”. E clar însă că nu despre asta e acest articol. E  despre ce transmitem în anumite momente ale vieții, ce ajung să interpreteze cei din jur și reacția lor, uneori nedreaptă.

Aceeași senzație am avut-o când, tot în perioada  post operatorie, i-am zis tare, în public, să nu alerge. M-am uitat de atâtea ori cu coada ochiului, la părinți, în parc, când strigau la copii să nu mai alerge. Nu mi-a trecut nicio clipă prin cap că, poate, acei copii chiar nu aveau voie să alerge, din motive mai serioase și nu doar pentru că nu vor părinții lor.

Cred astfel că am putea încerca să fim mai blânzi unii cu alții,  și dacă totuși judecăm – și asta e omenește – , măcar să o facem cât mai subtil. Desigur, dacă ne permitem și suntem politicoși,  putem oricând să întrebăm cum stau de fapt lucrurile.

Și, pentru a încheia într-o notă pozitivă,  mai dau un exemplu. La câteva ore după intervenția chirurgicală a copilului am reușit sa îmi iau o pauza de 5 minute și am ieșit afară  să iau o gură de aer. Priveam în gol, prin oamenii din faţa mea, uneori fixandu-mi, fără să vreau, privirea pe vreo parte a corpului lor.

La un moment dat, am văzut o femeie cum pune, foarte hotărâtă,  un bidon gol de Cola într-un ghiveci de flori. Coșul de gunoi era la jumătate de metru lângă ea. Acela a fost un moment în viața mea, când eram atât de mult prea copleșită de alte emoții, că nici măcar nu mi-a trecut prin cap să fiu subtilă. Nu am zis nimic, eram la vreo doi metri distanţă de ea, dar m-am uitat într-un fel care a exprimat, cu siguranță, lucruri destul de urate, poate chiar prea urate pentru o astfel de faptă. Ni s-au întâlnit privirile și ea a îngăimat un “din greșeală… “, vizibil stingherită. Apoi a luat bidonul și l-a pus la coş. În mintea mea am gândit un “ da, sigur…” sarcastic, dar am tăcut.

Nu știu ce-a fost cu mine, de nu m-am oprit acolo. Am urmărit-o cu privirea, zăbovind puțin peste cele 5 minute pe care mi le alocasem drept pauză. În locul în care eram era intrarea în spital, cu spațiul pentru fumat, dar și o stație de autobuz, ambele aflate pe o stradă mare, foarte circulată. Femeia arata normal și părea perfect normală.  Îmbrăcată decent, lejer, în blugi și o bluză, cu parul prins într-o coadă la spate. Putea să aștepte autobuzul, putea să fie un simplu pieton care s-a oprit sa fumeze o țigară sau… Sau putea să fi venit la spital și, doar gândul la asta, m-a lovit destul de tare. Putea să fie ca mine… Putea să fie o mamă cu un copil în spital. M-am uitat mai atent și am observat că nu avea nicio poșetă și nimic altceva în afară de o țigară în mână. Se plimba încet, cu privirea lucidă, concentrată și totuși pierdută. Nu se grăbea,  dar nici nu avea stare… Cumva, în acel moment, am știu! Am așteptat să își termine ţigara și, în timp ce intram amandouă în locul acela, care se numea spital și în care erau copiii noștrii, am reușit să îi spun: “ E de înțeles… în locul ăsta. ..și eu m-am plimbat mai devreme vreo 5 minute cu liftul pentru ca am apăsat de 3 ori butonul greșit (chiar așa făcusem și nu eram singura în lift)”. Nu a fost mare lucru, nu știu dacă a însemnat ceva, sau era mai bine să tac. Mi-a spus însă, privindu-mă în ochi,  “ Mulțumesc! “.

Photo by Saffu on Unsplash