Scrisoare pentru mine

Tema de săptămâna asta de la Vocea Ascultătorului mi se pare cea mai interesantă – Să îţi scrii o scrisoare ţie, cel/cea care vei fi peste 10 ani. Deopotrivă interesant e faptul că primul şi singurul text publicat pe site, până acum, a apărut abia azi. Cumva, pare că oamenii nu se îngrămădesc să scrie despre asta, sau, poate, subiectul i-a pus, cumva, în impas pentru că invită la o introspecţie destul de profundă. Dacă ai luat pixul, sau laptopul în mână şi te-ai apucat să îţi scrii ţie, la modul serios, deja ai început să cobori destul de adânc înăuntrul tău. Asta poate să fie destul de copleşitor.

Să ne gândim puţin. Cred că de la o anumită vârstă, chiar foarte mică, oamenii încep să devină conştienţi de capacitatea limitată a memoriei şi înţeleg din ce în ce mai bine uitarea, chiar şi uitarea cu efect terapeutic – „timpul vindecă totul”, dar nu numai. Uneori, uităm şi ce nu ne dorim să uităm, sau credem că nu am putea uita vreodată. Uneori, ne amintim că am uitat, dar acel „ceva „ pe care l-am uitat nu mai e atât de viu şi oricât încercăm, nu-l mai putem face cum a fost.

Provocarea de a îţi scrie ţie o scrisoare, pe care să o citeşti peste 10 ani – neapărat limitată ca spaţiu, o pagină – poate fi văzută şi ca o întrebare: „Ce ai vrea să ştii tu, peste zece ani, despre tine, cel/cea de acum?” sau „Ce e atât de important pentru tine, în acest prezent, încât să nu vrei să uiţi vreodată şi să merite să fie scris negru pe alb?”

Facem fotografii peste fotografii – mult prea multe ca să sperăm că am putea să le vedem pe toate la bătrâneţe. Totuşi, scopul e cumva acelaşi. Vrem să păstrăm momente, să nu uităm. Dar dacă, dincolo de imagini şi momente, am imortaliza o părticică din sufletul nostru? E interesant, dar e şi greu. Asta ar însemna să ne cunoaştem cu adevărat pe noi.

Mai mult, ca să îţi scrii ţie dintr-un viitor, o scrisoare, înseamnă să faci un exerciţiu de imaginaţie şi să te gândeşti la cum şi unde ai putea să fii tu peste 10 ani? Ce ar putea conta pentru tine peste 10 ani, în aşa fel încât să nu râzi de tine acum? Şi de ce ai râde, până la urmă? Dacă te gândeşti la asta înseamnă că, poate, nu te iubeşti suficient de mult pe tine.

Am citit recent câteva scrisori ale mele de acum câţiva ani – ăsta e unul dintre avantajele faptului că cea mai bună prietenă a mea din copilărie a rămas, până în prezent, cea mai bună prietenă a mea şi mi-a păstrat scrisorile 🙂 . N-am fost mândră de tot ce-am găsit în ele, dar îmi amintesc bine de tot cum m-am simţit în anumite momente. Nu în toate însă şi pentru unele a trebuit să sap destul de mult înăuntrul meu că să găsesc acel ceva ce m-a determinat să acţionez într-un anumit fel, să înţeleg şi să accept. Se poate că încă să nu fi terminat cu săpatul şi să mai am câte ceva de descoperit şi de acceptat.

Eu asta mi-aş dori pentru mine, dincolo de orice altceva. Să nu mai fie nevoie vreodată să sap în trecut. Să ajung să fiu perfect conştientă şi împăcată cu alegerile pe care le fac.

Scriu mai jos şi articolul meu pentru concurs. Nu ştiu dacă se va califica pentru publicarea pe site, doar ce l-am trimis. Aleg să-l public aici, pe blog, de data asta înainte să aflu. După ce închid laptopul însă, voi lua o foaie de hârtie şi un pix şi îmi voi mai scrie încă o scrisoare. De data asta doar pentru mine. O voi sigila şi o voi pune într-o cutie. Un fel de capsulă a timpului. O să o deschid peste 10 ani.

……………………………………………………………………………………………………………………………………………….

Dragă Eu

În seara asta – 26 iunie 2018 – , încercam să îl conving pe băieţelul nostru de 3 ani şi 7 luni să meargă – singur – cu tricicleta/ bicicleta. El chiar nu vrea să facă asta în acest moment, iar eu ar trebui să îi respect dorinţa, dar mi-e dor mie de o plimbare cu bicicleta.

Încercam să-l conving, descriindu-i, în detaliu, o imagine dintr-un viitor în care – ce frumos ar fi! – eu, tati, el şi surioara lui mai mică ne plimbăm pe o alee dintr-un parc – mare! -, fiecare pe bicicleta lui. Mi-a făcut imaginea ţăndări, când a început să îmi povestească el cât de frumos ar fi dacă eu m-aş plimba cu maşina – din ce am înţeles, tot în parc; e oarecum absurd şi din cauza asta, dar şi pentru că, după cum bine ştii, în prezentul meu, eu nu conduc – , tati cu trotineta, sora lui cu bicicleta, iar el cu skateboardul (!). Am vizualizat asta – cu mici greutăţi în ceea ce priveşte partea în care eu conduc o maşină în parc – şi mi-am adus aminte de provocarea Radio Guerrilla. M-am gândit că ar fi drăguţ să îţi reamintesc seara asta, poate chiar amuzant, având în vedere că tu, acum când citeşti, ştii deja cum au evoluat lucrurile. Eu sunt încă la nivelul în care mă întreb cum să împac noua lui pasiune pentru skateboard cu mersul meu pe bicicletă şi nu găsesc o soluţie. Mă mai întreb şi dacă ăsta e, cumva, un semn care îmi sugerează să îmi reînnoiesc permisul de conducere ce expiră într-o lună şi pe care vroiam să-l las pur şi simplu să expire, pentru a oficializa astfel despărţirea dintre mine şi scaunul din stânga faţă al maşinii.

În altă ordine de idei, având în vedere faptul că mă aflu într-un moment de cotitură al vieţii mele, în care trebuie să iau o mulţime de decizii, cu efecte pe termen lung, nu doar pentru mine, vreau să îţi spun că, în fiecare moment al vieţii tale, ai acţionat bine şi ai luat cea mai bună decizie pe care puteai să o iei atunci, pe baza informaţiilor pe care le aveai. Pentru că nimic din ce ştii tu acum, când citeşti, nu ştiu eu acum, când scriu. Prin urmare, oriunde ai fi şi orice ai face, vreau să fii împăcată cu tine şi să nu regreţi nimic, sau să te întrebi cum ar fi fost dacă. Totul se întâmplă cu un scop şi totul se întâmplă la momentul potrivit.

Şi dacă totuşi e ceva ce-ai vrut să faci şi nu ai făcut încă, acum, când citeşti, e momentul potrivit să te apuci. Nu e niciodată prea târziu, pentru nimic.

Mai vreau să ştii că sunt sigură că arăţi bine. Adică, dacă te-a lovit vreo criză a vârstei de 40 de ani, cum m-a lovit pe mine acum precedenta, să ştii că nu e cazul. Serios. Cunosc, în prezent, persoane care au 40 de ani şi toate „problemele” lor, legate de vârstă, pur şi simplu nu sunt reale, decât prin prisma comparaţiilor pe care le fac cu ele însele, care au fost în trecut. Te rog. Nu te compara cu mine! Deşi una şi-aceeaşi, suntem mult prea diferite pentru a avea sens această comparaţie.

Dacă eşti mult mai deşteaptă ca mine acum şi nu ai nevoie de toate sfaturile astea, poţi, eventual, să râzi de naivitatea mea.Sau poţi să fii mândră de tine!

Altfel, tot cred că ţi-am oferit ceva drăguţ, cu prima parte măcar. Sper să fie suficient, încât să îţi deschidă cutia amintirilor şi să îi vezi pe ei doi, mici, frumoşi şi calzi şi ai tăi şi atât de posesivi în ceea ce te priveşte. Mă îndoiesc că aţi evoluat chiar atât de tare – tu şi lumea asta, în general – astfel încât copiii noştrii să nu treacă prin atât de vestitele crize ale adolescenţei. Când îţi vor închide uşa în nas şi îţi vor spune că vor să fie singuri, aminteşte-ţi că a venit, probabil, momentul să iei bicicleta şi să mergi în parc. Dacă e cazul poţi, bineînţeles, să mergi şi cu maşina.

Later edit: A fost publicat! 🙂