Acum câţiva ani am văzut un film. Am avut puţin timp liber, am pornit televizorul şi asta a fost.

Filmul se numeşte Ruj roşu pentru zile negre şi spune povestea – bazată pe fapte reale – unei tinere care descoperă că are cancer la sân. Modul în care abordează problema şi în care supravieţuieşte e uimitor şi, totodată, un bun exemplu. În ciuda tristeţii, căci o boală ca asta n-ar cum să aducă bucurie, filmul e optimist, mesajul e preţios şi finalul e fericit.

Un alt film pe acest subiect e Fata cu 9 peruci. Mult mai greu de văzut, fiind vorba aici despre o tânără de 21 de ani care se îmbolnăveşte de cancer. Totuşi, ea găseşte modalităţi originale şi, uneori, amuzante, pentru a face faţă bolii şi pentru a trăi. Ciudat e că nu îmi amintesc finalul. Se poate, pur şi simplu, să-l fi ratat, dacă l-am văzut după ce am devenit mamă. La începutul acestei perioade am încercat să văd mai multe filme, dar nu ştiu cum se făcea că se trezea copilul fix în punctul culminant, sau înainte de final. Am renunţat, după un timp, căci începea să mă enerveze treaba asta. M-am reapucat recent.

În acelaşi timp, poate că nu finalul e cel mai important, ci filmul, sau, în viaţă, drumul.

Dincolo de acestea, mi-a rămas întipărită în minte o anumită scenă în care, la chimioterapie fiind, tânăra femeie  se întâlneşte cu un bărbat în vârstă, bolnav şi el de cancer şi extrem de supărat din cauza asta. Din vorbă în vorbă, bărbatul îi spune ei că e norocoasă. Nu-mi amintesc exact cuvintele, dar mesajul era că e norocoasă pentru că s-a îmbolnăvit atât de tânără, pentru că organismul, cu cât e mai tânăr, cu atât suportă mai uşor astfel de boli şi, prin urmare, şansele de supravieţuire, sunt mult mai mari. Spre deosebire de cazul lui pentru că, bătrân fiind, şansele de vindecare a cancerului erau mult mai mici.

Tânăra remarcă absurditatea mesajului. Fără a minimaliza drama fiecărui om care trece printr-o astfel de încercare, indiferent de vârstă, comparaţia nu-şi are rostul. Din contră. Să-i spui unei persoane de 21 de ani că e norocoasă pentru că a făcut cancer atât de tânără e cel puţin absurd; şi că un bătrân care s-a îmbolnăvit de cancer e mai puţin norocos. Tânăra din film spune ceva de genul: „tu ai avut şansa să-ţi trăieşti viaţa şi ai trăit-o aşa cum ai vrut tu şi-acum, când eşti aproape de finalul ei, îmi spui că sunt mai fericită ca tine, pentru că m-am îmbolnăvit mai devreme?”- citatul e aproximativ, nu mi-l mai amintesc exact, a trecut ceva timp.  Mesajul însă e acelaşi.

Eu aş merge chiar mai departe şi l-aş ruga pe cel care a spus despre ea că este norocoasă, să se întoarcă cu 40 de  ani în urmă. Dacă i s-ar oferi posibilitatea unei alegeri, ar alege să facă cancer la 21 sau la 60 de ani?

Ideea e că nimeni nu e vreodată norocos când suferă  şi n-ar trebui să ne  comparăm suferinţele. Fiecare suferă în felul lui, din motivele lui, care, pentru altul, pot, sau nu să aibă sens. Dar asta nu contează şi nici nu face o suferinţă mai mare sau mai mică.

Exemple în felul celui din film văd mereu în viaţa de zi cu zi. Unul din cele mai crude e mesajul care e transmis mamei ce a pierdut un copil: „Eşti tânără! Poţi oricând să faci altul!”, ca şi cum un altul ar putea să şteargă suferinţa simţită pentru cel care nu mai e. Suferim din dragoste, pentru persoane de care ne leagă doar sentimente, dar nu dăm unei mame dreptul să sufere pentru ceva ce a crescut în ea. Oricât de mult, sau puţin a durat asta.

Am trăit chiar eu un astfel de moment acum aproape 3  ani. Era într-o marţi… Cu  o zi înainte, soţul meu era considerat perfect sănătos şi nu avusese vreo problemă de sănătate  majoră. În ziua următoare, era diagnosticat cu o rară boală autoimună, despre care se cunoşteau şi încă se cunosc, prea puţine. O persoană – pe care mă bucur că nu am mai întâlnit-o vreodată apoi – mi-a spus, destul de răstit, atunci când am început să plâng – pentru că pur şi simplu nu-mi mai puteam reţine lacrimile –  să nu mai plâng, că n-am de ce să fiu supărată. Ar trebui să fiu fericită! E tânăr, s-a aflat devreme despre asta şi a avut norocul să fie primit într-un program, în cadrul căruia să primească un tratament. Un tratament despre care nimeni nu ştia să spună dacă va funcţiona, adaug eu. O boală despre care nimeni nu ştia să spună cum va evolua. Un bărbat sănătos, pe care îl iubeam, şi despre care, în acel moment, nu ştiam dacă se va mai întoarce acasă din spital şi niciun medic nu ştia să-mi răspundă la întrebarea asta. Am căutat, la modul serios, să găsesc motive pentru care să fiu fericită în acest context. Nu le-am găsit, făra ca asta să însemene că eram, în vreun fel, nerecunoscătoare pentru şansa care ni se oferea cu acel tratament. Dar de aici până la a fi fericită e cale lungă de tot.

Şi mă întreb: Oare de ce facem asta? De ce încercăm să minimalizăm suferinţa celuilalt? Să-i aratăm că uite, se poate şi mai rău sau,  mie mi-a fost, îmi e mai rău… etc.

Când i-am spus unui potenţial angajator că nu pot accepta programul pe care mi-l propune pentru că vreau să rămân însărcinată şi nu-mi doresc să mă chinuiesc în felul ăla, a râs sarcastic, privindu-mă în ochi, şi spunându-mi prin câte a trecut ea, însărcinată fiind. Aşa, şi? Adică, înţeleg cum a fost pentru ea, dar de ce ar trebui să aibă asta legătură cu mine şi de ce, dacă există alternativă, să nu fac în aşa fel încât mie să-mi fie mai bine? De ce, uneori, cel care a suferit simte nevoia asta bolnavă de a-l vedea şi pe altul suferind în acelaşi fel?

Mai sunt, bineînţeles – că să ajungem la un nivel şi mai puţin tragic, căci am pornit de la o boală gravă – , toate poveştile acelea cu morală, cu părinţii şi bunicii care spălau la mână şi munceau la câmp şi creşteau copii şi nu se mai plângeau atât, cum se plâng mamele din prezent. Acesta ar fi subiect de articol întreg…toate ar putea fi… Legat de faptul că nu se plângeau, nu sunt aşa convinsă. Dar cum stabilim dacă lor le-a fost mai greu şi, mai ales, de ce e nevoie să stabilim asta? De ce, când ţie îţi e greu, trebuie să tii cont de faptul că altuia i-a fost mai greu? Povestea altuia poate să fie un exemplu pozitiv şi te poate ajuta să te mobilizezi să îţi revii, dar nu ar trebui să fie o pildă care îţi transmite că, doar pentru că altuia i-a fost mai rău şi n-a fost aşa de fericit/ tânăr/norocos ca tine, suferinţa şi greul tău nu-şi au sensul.

Dacă ai suferit, sau ai văzut suferinţă, asta ar trebui să te facă să înţelegi mai bine durerea altuia şi nu să o vezi ca pe o oportunitate de a te lăuda cu a ta, sau de a îi arăta cât de norocos e el  şi cât de mult mai greu ţi-a fost ţie şi nu te-ai plâns atât; sau cât de nesemnificativă e durerea lui, prin comparaţie cu altele. Sau: „Las’ să sufere, că şi eu am suferit şi n-am murit! Să vadă şi el/ ea cum e!”

O famile bogată, în care un copil se îmbolnăveşte de o boală gravă e mai fericită ca una care n-are bani? „Au avut noroc că sunt bogaţi şi îşi permit tratamentul!” spun unii. Oare îi pot spune asta şi copilului care suferă? Că a avut noroc? Poţi oare să compari suferinţa a doi copii?

Încerc să înţeleg asta. Nu prea reuşesc. În astfel de momente îmi amintesc o întâmplare povestită de soţul meu. Cum spuneam, el suferă de o boală extrem de rară şi, cu toate acestea, la un moment dat, la spital, a ajuns în salon cu un bărbat, mult mai în vârstă, care suferea de fix aceeaşi boală (probabil pentru că sunt puţine spitale pregătite pentru aşa ceva). La remarca soţului meu, cu privire la asta, bărbatul acela a spus, zâmbind: „Ce norocoşi suntem noi să suferim de aşa o boală rară!…”

Mă gândesc că fiecare face faţă cum poate durerii – o durere care, până la urmă, apare din cauze necunoscute şi nu poate fi explicată; căci, altfel, nimeni nu merită vreodată. Unii se lasă doborâţi de durere şi se închid într-o lumea a lor, mai bună ca cea reală; unii supravieţuiesc ,transformând-o în ură şi în răzbunare care se revarsă asupra celorlaţi – faptul că ceilalţi n-au nicio vină e irelevant pentru ei; alţii însă învaţă ceva din ea, ajungând la un nivel cu totul superior şi reuşind chiar, la fel ca bărbatul de mai sus, să facă haz de tragedie, dar şi de atitudinea nocivă a altora faţă de aceeaşi tragedie. Râsul e medicament!

De ce se întâmplă asta? Cred că pun eu prea multe întrebări şi ar trebui, poate, să renunţ la toate aceste „de ce-uri” si, pur şi simplu, să accept.

Până la urmă, la fel e şi cu rujul roşu. Multe femei îl folosesc, puţine ştiu cu adevărat să-l poarte.

Şi totuşi, de ce?…

Photo by Jakub Gorajek on Unsplash