M-am apucat să fac curat şi, mai ales, ordine în casă. Nimic ciudat în asta, doar că e mai mult de atât. Eu am o legătură destul de puternică cu spaţiul în care locuiesc. Când e dezordine în casă, de obicei e şi în mine. Cel mai grav e însă atunci când casa străluceşte de curăţenie, toate sunt frumos aranjate la locul lor şi, împlicit, eu arăt perfect. Dacă îndrăzneşte însă cineva să deschidă vreunul din dulapurile frumos lustruite, dar pline până la refuz cu lucruri inutile, aflate într-o debandadă  totală, se declanşează haosul. E bine însă că nu-i aşa acum. Toate dulapurile sunt deschise deja de mine şi intenţionez să le închid doar după ce vor fi aranjate frumos şi înăuntru.

Revenind la casă, într-un astfel de dulap aveam o mulţime de cd-uri. Unele importante, altele defecte şi altele din care mai rămăsese doar carcasa. Ocupau inutil un spaţiu destul de mare şi de fiecare dată când deschideam uşa şi le vedeam mă enervam. Îmi era însă greu să le iau la mână şi să le sortez. Până ieri, când copiii au fost receptivi la această activitate. M-am descurcat bine şi m-am simţit eliberată la final, chiar dacă nu terminasem de tot activitatea. Mai întâi pentru că Maria a „furat” şi ascuns un anumit suport de cd-uri, pe care nu l-am găsit nici până acum, apoi pentru că, la final, când mai erau vreo 7, pe care nu scria nimic, amândoi s-au plictisit.

Pe acestea 7 le-am lăsat în grija soţului, la verificat, după ce era cât pe-aci să le-arunc.

Astfel, aseară, în timp ce încercam să-mi văd episodul ce tocmai apăruse din Povestea slujitoarei şi să nu adorm în timpul ăsta – eram foarte obosită – el verifica, lângă mine, cd-uri. Încă de la început mi s-a părut oarecum enervantă activitatea lui. Din cauza oboselii îmi era destul de greu să mă concentrez la film – eram însă prea nerăbdătoare, pentru a aştepta până azi – şi sunetele diverse pe care le auzeam nu mă ajutau deloc. Am zis însă că sunt puţine, imediat o să termine şi apoi, gata. Ba chiar m-a prins filmul aşa de bine că, până la urmă, am reuşit să fac cumva abstracţie de alte zgomote. Până când am auzit o voce familiară, însă aproape uitată şi numele meu.

Am oprit filmul şi, cu inima bătând-mi tare, m-am dus lângă soţul meu şi am văzut: mai întâi pe doamna profesoară de română, apoi un alt profesor drag şi-apoi pe mine. Pe mine, de acum mai bine de 16 ani. Cd-ul conţinea un reportaj tv. Despre mine.

Acum mai bine de 16 ani, am scris şi publicat o carte. Eram în clasa a IX-a şi destul de dezorientată. De scris, scriam de mică. A fost ceva care a venit natural, parte din mine. Nu cred că mă gândisem vreodată că sunt sau aş putea să devin scriitoare, la fel cum nu conştientizezi în fiecare clipă că mergi, mănânci, sau respiri.

Îmi amintesc cum îmi citea tatăl meu mult. Sunt sigură că el mi-a transmis dragostea pentru cărţi. Mi-a citit o mulţime de basme şi chiar Baltagul, înainte de a învăţa eu să citesc, deci când eram foarte mică.

Când mă jucam însă, cream propriile mele poveşti. În fiecare zi, păpuşile mele se transformau în noi şi noi personaje, trăind tot felul de aventuri.

Când taina literelor mi s-a dezlegat, în vacanţa mare ce a urmat clasei I, am citit prima mea carte, singură – Biblia pentru copii, destul de groasă pentru o primă carte, avea însă şi multe poze – şi am pus mâna pe pix şi-am început să scriu pe tot felul de caiete, frânturi din lumile fantastice ce se derulau în mintea mea. De atunci n-am mai putut trăi fără foaie şi pix, dar tot ce-am scris a fost doar al meu, cumva. O parte din mine, ce nu era arătată lumii.

Nu m-am remarcat la şcoală în vreun fel, deşi îmi amintesc un moment din clasa a V-a, când am luat 10 la Limba Română, predată de un profesor vestit pentru faptul că nu dădea nota maximă. A fost un comentariu la o poezie a lui Eminescu, care mă prinsese cumva în acel moment şi am scris din suflet. Altfel, să scriu pe teme date nu era punctul meu forte şi cum la şcoală creativitatea în felul ăsta nu prea era încurajată, nu a aflat nimeni că scriu.

În clasa a IX-a  însă, doamna profesoară de română a văzut ceva în mine. A întrebat-o pe mama dacă şi ce hobby-uri am; ce fac eu când sunt acasă şi nu învăţ. Mama i-a spus că scriu mult şi doamna profesoară m-a rugat să-i arăt ce scriu. I-am dus câteva foi, cu mare strângere de inimă. Era ceva nou pentru mine. În ziua următoare a venit şi mi-a spus să-i aduc 10 poveşti pentru că vom publica o carte. Îmi amintesc totul ca într-un vis şi cred că aşa simţeam şi-atunci. Că e un vis.

Dânsa colabora cu o editură din Bucureşti. Poveştile mele au fost trimise acolo, editura şi-a dat acordul şi aşa a fost cartea tipărită. Pare simplu şi totuşi atât de complicat. De vreo trei ani visez să trimit un manuscris la o editură, dar nu-mi fac curaj nici să-l termin, nici să-l trimit.

Atunci, eu n-am făcut nimic. Anii ăia de liceu au fost grei şi dureroşi pentru mine, din diverse motive. Mi-am oferit o parte din suflet unor oameni în care aveam încredere şi ei au făcut tot ce-au putut bun cu asta. Eu însă n-am făcut nimic mai mult. Atunci nu puteam.

Mi s-a oferit oportunitatea de a îmi lansa cartea la un târg de carte din Bucureşti, însă nu am putut ajunge. Nu-mi amintesc dacă nu s-a putut pentru că n-a putut mama, sau pentru că mi-a fost mie prea frică şi-am implorat-o să nu mergem.

Lansarea s-a făcut acolo, în provincie, la liceul la care învăţam. Cd-ul găsit aseară e cu ştirea de la postul local. Oameni frumoşi vorbesc frumos despre mine şi apoi vorbesc eu într-un scurt interviu.

Îmi amintesc şi-acum cât de mică şi, totodată, importantă mă simţeam. Îmi era frică însă să ridic privirea, frică să văd oamenii din jurul meu, sau să mă văd pe mine. Îmi era frică de mine şi-mi era frică să trăiesc.

Ştiu că acolo, la masa aceea, din sala de festivităţi ce mi se părea uriaşă, ascultam tot ce spuneau despre mine şi nu-mi venea să cred că despre mine-i vorba. Ba chiar mă gândeam că sigur se înşeală, că ei nu mă cunosc aşa de bine. Aveam o părere îngrozitor de proastă despre mine şi-o lipsă totală de încredere.

Îmi amintesc cum a venit domnul profesor de istorie, pentru care făcusem o adevărată pasiune, cu un buchet de flori, atunci; cât de mândră eram că mi-a oferit mie un buchet de flori;  îmi amintesc cum stăteam apoi, în chiar biroul domnului director, pe-un scaun prea mare, în care mă simţeam şi mai mică, pentru a mi se lua acel interviu; cum îmi era teamă să mă uit la cameră, cum nu ştiam ce şi cum să spun, să nu mă fac de râs. Cum totul era, pur şi simplu, de necrezut. Atât de ireal, încât nici nu cred că am crezut cu adevărat.

Îmi amintesc, din perioada precedentă, cum chiar doamna profesoară de română m-a ajutat să mă fardez pentru poza ce urma să apară pe coperta cărţii; cât de complexată eram atunci de felul în care arăt.

Îmi amintesc cum dânsa a văzut înăuntrul meu şi mi-a făcut cadou o carte. O carte pe care o am şi acum cu mine şi un citat, scris pe prima ei pagină, pe care l-am memorat şi îmi amintesc, din când în când, de el.

Îmi mai amintesc cât de nemulţumită am fost atunci, şi peste câţiva ani, după ce am văzut filmarea. Că îmi era ruşine cu mine. De ce n-am fost în stare să vorbesc mai bine, sau să nu combin o geacă sport cu bluza pe care o purtam?

În scurt timp am primit o legitimaţie de scriitor. Adevărată. Semnată de Ministrul Educaţiei de atunci. Apoi, în clasa a XI-a, am mai publicat o carte. Din clasa a X-a n-am mai fost însă lângă draga mea profesoară de română, căci m-am mutat la un alt liceu. Acela, primul, era un liceu cu profil mate-info, la care mersesem pentru că „ăla era cel mai bun şi cel mai de viitor profil” – aviz părinţilor care nu deschid ochii să-şi vadă copiii şi văd doar ce-şi doresc ei pentru copiii lor – şi nu făceam faţă prea bine. Dincolo însă n-am mai avut un metor, sau măcar pe cineva dispus să creadă în mine, în locul meu şi să mă împingă de la spate. Nici nu ştiu dacă se poate asta.

La începutul facultătii, în Bucureşti, după patru ani de la debut, am avut, pentru prima şi ultima dată, până acum, iniţiativa în a face ceva mai mult cu scrisul. Îmi doream atunci să continui acel drum şi să merg eu pe el, nu să fiu purtată pe braţe de alţii. Eram încă foarte slabă însă şi când dorinţa asta s-a lovit de o foarte mare dezamăgire m-am oprit şi-am crezut atunci că m-am oprit de tot. Nu din scris, ci din a scrie pentru alţi ochi, cu excepţia alor mei.

În urmă cu vreo 4-5 ani am participat la un concurs literar. Acum mi-am amintit că, de fapt, atunci a fost prima dată – şi nu la Radio Guerrilla – când am scris un text pornind de la o temă şi în maxim o pagină. N-am luat premiul I, am urcat însă pe „podium”. Cum însă sunt puţine concursuri literare pentru adulţi – sau nu le-am descoperit eu – şi eu deja eram mare şi-aveam o mulţime de alte preocupări, n-a fost suficient să mă impulsioneze să fac ceva. Era şi-o muncă în plus. Scriu dezordonat  în primă fază şi, uneori, prefer să scriu cu pixul, pe foaie. Pentru a fi trimise, textele trebuie prelucrate. Sau sunt doar scuze astea… Blogul e un exerciţiu bun. Scriu direct pentru a publica. Uneori mai fac greşeli. Uneori le văd, alteori nu. Totuşi, am făcut un pas. Care pentru mine e mare.

Dincolo de toată povestea cu scrisul, întâmplarea de a aseară a fost o binevenită reîntâlnire cu mine. Uneori, în acest prezent, mă comport ca un copil şi nu acţionez aşa cum mi-aş dori, sau nu acţionez deloc. E însă o diferenţă uriaşă între mine, cea de acum – ştiam asta cumva, dar aseară a devenit clar – şi cea de atunci. Dar frica aia nu a dispărut cu totul. Ridic privirea din pământ, dar uneori sufletul îmi tremură în spatele ei. S-ar putea însă ca ăsta să se numească curaj.

Cineva mi-a spus, cândva, să privesc în oglindă şi să mă văd. La modul – să mă văd, cu adevărat. Se poate ca până acum să nu fi privit în oglinda potrivită. Sau să fi avut ceva ochelari invizibili, că altfel nu-mi explic cum n-am văzut ce trebuia.

Aseară, dar şi azi, după ce am privit cd-ul de încă vreo 3 ori, mi-am dat seama că acum, la atâţia ani după, văd cu totul alte lucruri când mă privesc. Am văzut, în primul rând, un copil – căci un copil eram, dincolo de fardurile pe care doar ce învăţasem să le foloesesc şi pe care – mă bucur – le foloseam cu măsură. Am mai văzut o fată foarte frumoasă, dincolo de haine total greşit asortate şi care, până la urmă, nici nu erau urâte şi erau singurele la care aveam acces. Mi-a fost drag să mă privesc şi am zâmbit. Nu mi-a mai fost ruşine, ca atunci.

Nu în ultimul rând, am văzut „un suflet pur de copil” – cum se exprima unul din oamenii frumoşi ce au vorbit despre mine – aproape îngheţat de frică şi copleşit total de lucrurile atât de mari ce i se întâmplau. Şi-am văzut că m-am descurcat bine şi-am mai văzut şi că era normal. Am avut emoţii acum, când am vorbit în direct la radio. Atunci am fost filmată pt tv şi, cunoscându-mă, văd acum că m-am descurcat minunat. Plus că, chiar e un lucru mare! J Am publicat două cărţi. Chiar dacă legitimaţia aceea de scriitor a expirat, cele două cărţi semnate de mine se vor găsi mereu în spatele zidurilor Bibliotecii Naţionale a României şi numele meu se va afla mereu acolo, printre numele altor scriitori.

După toate astea, parcă mi s-a luat un văl de pe ochi, când am privit din nou, acum, în oglindă. Şi am văzut o femeie. Probabil trebuie să mai ordonez câteva dulapuri ca să o descopăr cu adevărat, dar sunt pregătită pentru asta. Şi înţeleg acum că fetiţa aceea fragilă şi fricoasă a rămas acolo, pe acel cd. Eu am crescut! Şi sunt pregătită acum şi pentru a arunca lucruri şi a lăsa sertare goale. Mai am mai mult de jumătate din viaţă să le umplu cu ce vreau eu!

Photo by MILKOVÍ on Unsplash