Azi vă propun o reţetă de peşte, alături de cartofi prăjiţi. Serios. Până la un punct însă, pentru că, totuşi, nu îmi propun să descriu aici cum să prăjiţi peşte şi cartofi. Deşi, între noi fie vorba, prăjeala asta are şi ea secretele ei: uleiul să fie suficient şi foarte bine încins, să scoatem cartofii pe un şervet, pentru a elimina astfel excesul de ulei, sau să presărăm peştele cu mălai, înainte de prăjire, şi imediat după ce l-am scos din tigaie – nici mai devreme, nici mai târziu – să îl stropim cu zeamă proaspătă de lămâie.

Altfel, eu vreau, de fapt, să vă prezint reţeta mea de mujdei de usturoi, despre care soţul meu – cel care, după cum am mai spus, ţine de fapt regimul fără sare – a spus că e cel mai bun pe care l-a mâncat vreodată. Trebuia însă să sugerez şi-un fel principal, nu? Că doar nu mâncăm mujdei cu paine? Sau?…

În ceea ce priveşte alimentele prăjite, ele nu sunt în meniul meu zilnic. Asta pentru că am o conştiinţă foarte puternică, ce mă atenţionează destul de tare asupra faptului că nu-i sănătos să mănânci prăjit; pentru că nici stomacul meu nu-mi permite şi, după un astfel de dezmăţ, am nevoie de cel puţin o săptămână să-mi revin, dar şi pentru că am copii mici şi chiar nu vreau să le transmit aşa un obicei alimentar. Nu refuz însă, din când în când, mai ales că, aşa cum am mai spus, în cazul alimentelor fără sare, deşi nesănătos, obiceiul de a le prăji adaugă un plus de gust. Doar dacă regimul permite însă.

Dacă nu, ele pot fi preparate chiar cu mai puţină bătaie de cap, la cuptor. Şi tot gustoase ies. În cazul peştelui eu am folosit păstrăv şi, atunci când îl fac la cuptor, îi pun o crenguţă de rozmarin, 2-3 felii de lămâie şi 2-3 căţei de usturoi înăuntru. Îl dau apoi prin mălai şi îl pun pe hârtie de copt, într-o tavă. Setez o temeratură mai mare, de preferat cu ventilare, atunci când există cuptor electric şi, când este gata, îl stropesc repede cu zeamă de lămâie. Partea asta cu lămâia am citit-o într-o carte – din păcate nu-mi amintesc exact care; se poate totuşi să fi fost cartea de bucate a Sandei Marin – şi e valabilă, în general, pentru friptură. Frăgezeşte carnea şi dă un plus de aromă. Rozmarinul poate fi înlocuit şi cu busuioc, care merege de minune cu peştele.

În ceea ce priveşte cartofii, şi ei se pot „prăji” la cuptor. Se taie beţişoare, la fel ca orice cartofi pentru prăjit, şi se pun apoi într-un castron, unde se adaugă 1-2 linguri de ulei, în funcţie de cantitate şi, eventual, condimentele preferate (boia de ardei, spre exemplu, dar nu numai). Secretul constă în a îi amesteca bine de tot – cu mâna, bineînţeles – pentru a ne asigura că sunt foarte bine acoperiţi cu ulei. Se pun apoi într-o tavă mare, peste hârtie de copt, având grijă să nu stea unul peste altul. Cuptorul se setează tot la o temeratură mare şi tot la un program cu ventilare, iar cartofii se întorc de 2-3 ori pentru a se rumeni pe toate părţile. În felul acesta pot fi preparate multe alimente, pe care altfel le-am prăji. Nu toate însă merg amestecate cu mâna, cum e cazul dovleceilor pane, de exemplu. Dezavantajul este că, în astfel de situaţii, părţile care nu au fost atinse de ulei au o textură  care e în multe feluri, uneori chiar gustoasă, dar mai degrabă uscată şi doar atât. Pentru astfel de cazuri s-au inventat acele pulverizatoare, în care punem ulei şi cu care putem stropi alimentele aflate pe hârtia de copt, într-un mod uniform. Cam în felul acesta, cu menţiunea că nu l-am testat pe cel din link şi nici nu am găsit produsul ideal, pe care să-l cumpăr pentru mine. Ştiu însa că există, pentru că am văzut o demonstraţie. Cel pe care îl am în prezent nu stropeşte chiar uniform şi produce mai degrabă picături mari, decât stropi fini.

Să revenim însă la mujdei, pentru că, aşa cum am spus, despre acesta e vorba. Secretul unui mujdei bun e mojarul. Mujdeiul făcut cu zdrobitorul acela clasic de usturoi nici nu se compară cu acela făcut în mojar. Cel mai accesibil mojar ca preţ şi, totodată, bun, l-am găsit la Ikea şi e chiar din piatră. Ceea ce poate fi şi un dezavantaj, pentru că mi-a scăpat de două ori din mână  şi s-a ciobit. Totuşi, îmi place mai mult ca cel din lemn.

Un alt secret al unui mujdei reuşit şi, mai ales, al unui mujdei fără sare, e chiar usturoiul. Depinde, într-adevăr, de gusturile fiecăruia, dar nici eu, nici soţul meu nu am reuşit să mâncăm mujdeiul fără sare făcut din usturoiul acela chinezesc. Cu sare da, dar fără este incredibil de puternic şi iute gustul. Prin urmare, eu nu-l recomand şi recomand usturoiul acela mărunt – da, ştiu că poate fi chinuitor să-l curăţăm, dar sigur merită – cumpărat din piaţă.

Urmează pătrunjelul, al doilea cel mai important ingredient, după usturoi. Există câteva combinaţii de legume şi verdeaţă care sunt, pur şi simplu irezistibile. Una dintre ele este reprezentată de usturoi şi pătrunjel (de preferat creţ, dar nu obligatoriu). Eu adaug pătrunjelul în mojar, alături de usturoi şi le transform pe amandouă într-o pastă, la care adaug, treptat, câte puţin ulei de măsline şi amestec uşor, exact ca la maioneză. La final adaug şi puţină apă şi asta e. Cel mai bun mujdei!

Poftă bună!

Photo by Syd Wachs on Unsplash