Cum „să faci” un copil să înveţe

Citeam, pe un un grup, un mesaj în care cineva solicita un astfel de sfat. Mi-am adus aminte de toţi elevii mei, care îmi spuneau că ora mea e ora lor preferată, sau care nu excelau la şcoală, în general, dar la mine la oră erau atenţi şi plecau acasă cu lecţia învăţată. Mi-am amintit şi de momentele în care se suna de ieşire şi eram cu toţii – da, şi elevii – dezamăgiţi că ora s-a sfârşit. M-am simţit inspirată să scriu.

Înainte de orice, cred că adultul care îşi propune un astfel de obiectiv ar trebui să creadă puternic în el şi, în orice activitate, să adauge măcar un strop de entuziasm. Cred că ăsta era secretul meu şi cred că entuziasmul poate să fie secretul pentru a excela în orice. Spun asta, amintindu-mi cuvintele unei doamne inspector, care, după ce a asistat la o oră de-a mea, a spus că, la clasă, sunt „ca peştele în apă”.

Aşadar, ce cred eu că se poate face pentru a determina un un copil să îi placă să înveţe:

În primul rând, copilul trebuie să aibă un exemplu pozitiv. Nu e suficient şi, uneori, e chiar inutil, sau contraproductiv să i se spună, de exemplu, să citească. Într-o casă în care nimeni nu citeste şi singurele cărţi sunt ale copilului, cumpărate pentru şcoală, sau primite cadou, e puţin probabil să citească acesta, doar pentru că îi zice cineva.
Copilului trebuie să i se asigure un mediu plăcut şi liniştit. O cameră întunecată, sau o masă pusă lângă canapeaua pe care stă un adult şi priveşte la tv, în timp ce copilul ar trebui să înveţe, cu siguranţă nu sunt atractive. La fel, dacă în timp ce el ar trebui să înveţe, închis în camera lui, din cealaltă cameră, sau din parcul de lângă bloc se aud râsetele fraţilor, sau ale altor copii care se joacă, iar nu e bine. Exemple pot fi multe.
Copilul trebuie să fie odihnit şi singura explicaţie pe care o pot oferi aici e că a încerca să înveţi când eşti obosit e, pur şi simplu, inutil.
Frica de pedeapsă, sau de note, sau de ce vor crede ceilalţi, dacă nu învaţă, sau de faptul că va creşte mare şi nu o să aibă ce mânca, e contraproductivă. Dacă are succes pe termen scurt şi în anumite situaţii, ameninţarea copilului are, pe termen lung, puternice implicaţii negative. Copilul va învăţa să urască şcoala şi tot ce ţine de ea şi asta se vindecă greu.
Vânătoarea de note este, la fel, contraproductivă. Copilul merge la şcoală pentru a învăţa.(Punct!) Notele sunt importante, la un anumit nivel. Nimeni însă nu va cere, peste 10 ani, carnetul copilului. Va cere însă să vadă ce ştie acesta. Dincolo de notă, părinţii şi profesorii ar trebui să se asigure că lecţia a fost înţeleasă şi asimilată bine. Dacă a luat un 4, putem să îl ajutăm să descopere unde a greşit, să înţeleagă ce nu a înţeles. Certându-l, nu vom obţine nimic bun. Nota aceea de 4 o să fie uitată, informaţia înţeleasă nu, şi asta contează. Copilul merge la şcoală ca să înveţe, nu să ia note!
Tot în rând cu ultima idee, copilul poate să aibă şi zile proaste. Oare nu avem cu toţii? Faptul că a luat o notă proastă nu ar trebui să fie un capăt de ţară. Nu este un capăt de ţară.
Etichetarea copilului are, de asemenea, efecte negative. Putem să îl încurajăm şi, în general să evităm orice fel de etichete. Dacă îi spunem mereu că e un prost, sunt şanse mari să devină unul.
Pentru că vorbeam mai sus despre plăcerea de a citi o carte… Sunt oameni (copiii sunt oameni mai mici) căroara nu le place, în mod deosebit, să citească. Reuşesc să facă asta, atunci când e necesar. Înţeleg, poate, că au nevoie de un minim de cultură generală, dar au alte pasiuni, au alte preferinţe. Ar trebui să încercăm să observăm ce îi place copilului. Poate iubeşte matematica şi nu e deloc atras de literatură. Mi se pare absurd, într-un astfel de caz, să i se ceară să ia 10 la ambele. De fapt, mi se pare absurd să i se ceară note. Ideea e că, dacă acesta se simte înţeles, cu siguranţă se va ajunge la un compromis, satisfăcător pentru toată lumea. Fără presiune, fără ceartă, fără pedepse. Nu există oameni buni la toate!
Recompensele pentru note, sau pentru anumite activităţi, distrug motivaţia intrinsecă – aceea care vine din interior, valorează mai mult decât orice altceva şi face copilul să înveţe şi dacă e singur acasă. Cu toţii avem nevoie de mici răsfăţuri. Desigur că se poate organiza o excursie, într-un loc care-i place, după o perioadă solicitantă, sau o ieşire la cofetărie – sau orice altceva îi place –, când sunteţi fericiţi, pentru un anumit succes. Spun însă nu la : „Dacă iei 10 la română, îţi cumpăr jucăria aceea pe care ţi-o doreşti!”; „Dacă citeşti cartea asta, mâine te scot la film!”; „Dacă iei premiul I, mergem la mare!”. Din punctul meu de vedere, o petrecere la sfârşit de an şcolar, ar trebui să fie făcută indiferent de media pe care o are elevul.
Mediul de la şcoală poate, uneori, să fie destul de nociv şi să determine sau să influenţeze felul în care copilul percepe şcoala şi procesul de învăţare. Din păcate, în acest moment, nu prea putem controla tot ce ţine de acest mediu. Cred însă că părintele are dreptul şi datoria să se intereseze legat de cum stau lucrurile la şcoală. Mai cred şi că, dacă consideră că drepturile copilului sunt, în vreun fel, încălcate, e necesar să facă tot ce poate, legal şi într-un mod civilizat, pentru a schimba situaţia. În acelaşi timp, cel mai important este să discute cu propriul copil despre ce se întâmplă acolo. Prin mediul de la şcoală înţeleg tot, începând de la mediul fizic şi până la colegi, profesori, sau anumite politici ale şcolii. Felul în care este tratat copilul, presiunea care se pune sau nu asupra lui. Orice, cu menţiunea că părintele nu merge la şcoală ca să tragă pe cineva la răspundere (nu are nici dreptul, nici competenţele necesare pentru a face asta), ci ca să se informeze şi, în funcţie de ce află, să ceară, sau nu, ajutor autorităţilor competente.
Desconsiderarea profesorilor are, de asemenea mari implicaţii negative. Voi aţi învăţa ceva de la nişte oameni pe care îi dispreţuiţi şi despre care toată lumea spune că sunt în atât de multe feluri, toate cu conotaţie negativă?
Corectitudinea părinţilor şi a profesorilor. Favorizarea unui elev, sau altul de către profesor este nocivă, atât pentru cel favorizat, cât şi pentru ceilalţi, indiferent de motivele pentru care se face asta. Solicitarea, de către părinte, de favoruri (ex – trecerea clasei), indiferent de modul în care se face asta, este şi mai nocivă.
Revenind la primul exemplu, cu cititul şi cu oferirea unui exemplu pozitiv, ar mai fi de spus că, uneori, părinţii nu sunt nici ei mari amatori de citit, sau nu s-au remarcat prea mult în şcoală, sau poate nici nu au studii prea multe. Desigur, poate sunt şi mult prea obosiţi şi, după ce îşi petrec toată ziua la muncă, numai chef şi energie să dea un exemplu pozitiv nu au. Şi poate, pe lângă toate astea, şcoala la care e copilul nu e chiar cea mai atractivă din lume. Sau poate părinţii nu au niciun fel de aptitudini pedagogice, necesare pentru a îşi ghida copilul. Totuşi, îşi doresc ce e mai bun pentru acesta. În acest caz, eu aş apela, dacă situaţia materială permite, la un After School, sau la meditaţii, dar nu în sensul clasic al cuvântului. Nu ştiu, în acest moment, prea multe despre felul în care funcţionează un After School la noi. Dar indiferent de motivele pentru care aş duce copilul acolo – că nu am cu cine să îl las acasă, sau cred că aşa e mai bine pentru el -, ar trebui să fie un loc unde el să îşi dorească să meargă, unde să aştepte cu nerăbdare să meargă şi să îi pară rău când a venit ora de plecare. La fel, în ceea ce priveşte meditaţiile. Indiferent de materie, ar trebui să fie făcute cu o persoană care să îl atragă, iar scopul lor nu ar trebui să fie acela ca el să ia note mari la disciplina aceea, sau să se vadă, apoi, rezultate imediate la îvăţătură. Ideea e ca un profesor – pe care îl putem vedea şi ca pe un mentor – cu aptitudini deosebite în domeniu şi cu dragoste faţă de profesia sa, să îl înveţe să înveţe – nu doar la disciplina predată de el – ; să îi transmită dragostea pentru şcoală şi să îl ajute în dezvoltarea motivaţiei intrinseci. Nu în ultimul rând, aş apela la un partener de învăţare. O studentă, un alt elev pe care îl cunoaşteţi şi despre care ştiţi că învaţă cu plăcere, care să îl susţină şi să îi ofere un exemplu pozitiv.
Şi dacă toate par inaccesibile şi fără rezolvare – dar nu doar atunci – părintele foarte ocupat – şi pe bună dreptate – care îşi doreşte, cu adevărat, să îşi ajute copilul să iubească şcoala, îşi va găsi, măcar 30 de minute pe săptămână, timp să se joace frumos cu propriul copil. Asta va dezvolta relaţia şi copilul va avea mai multă încredere în părinte, atunci când acesta îi spune, sau îl încurajează să facă ceva. În acelaşi timp, puteţi face exerciţii la matematică, împreună cu copilul, jucându-vă cu boabe de fasole, în timp ce pregătiţi o delicioasă iahnie. Ori, în timp ce faceţi altă activitate, în loc să ascultaţi radio, sau să mai aruncaţi câte un ochi la tv, puteţi să îl rugaţi să vă citească o poveste dintr-o carte. E musai să fiţi atenţi. Dacă nu obişnuiţi sa faceţi asta în mod frecvent,poate vă veţi confrunta cu un refuz, sau poate o să vi se pară foarte greu la început. În timp însă, vă veţi obişnui şi o să va placă. La amândoi. Mai mult, dacă nu vă place să învăţaţi cu el şi să îl ajutaţi să înveţe, amintiţi-vă că nici lui nu îi place. Oferiţi un exemplu pozitiv, arătându-i cum munciţi voi pentru ceva în care credeţi, deşi nu vă place. În timp, o să vă placă la amândoi.
Nu în ultimul rând, fiţi sinceri. Cu voi şi cu copilul. De ce vă doriţi atât de mult să înveţe? Dar oferiţi, vă rog, un răspuns detaliat.