E curajoasă tare fetiţa mea cea mică. Ce-i drept, a fost și mai puțin protejata. Cam aşa se întâmplă cu al doilea copil, când părinţii se relaxează.

Am fost martoră, zilele trecute, la ceva care pe mine m-a impresionat.

Există , la ţară la mine, o căţea pe nume Linda, care nu prea şi-a intrat în rolul de câine de ţară și a început sa mănânce păsări. Asta n-are cum să fie ok şi, din tot ce ştiu eu, câinii cu astfel de obiceiuri n-au viaţă lungă în gospodăriile cu păsări domestice.Cumnatul meu o iubește însă mult și, cum nu i-au găsit un stăpân mai bun – căci cine şi-ar dori un astfel de câine – , i-au rezervat o întreagă  bucată de curte, doar ei. Ea stă acolo, fără lesă. Nu pare cel mai fericit câine, dar nici tristă nu e şi e îngrijită bine.

Ca orice caine domestic, Linda își recunoaște stăpânii şi nu acceptă străinii.  Pentru ea, eu şi familia mea – soţul şi copiii –  suntem străini şi, de fiecare dată când treceam pe lângă ea,  începea să latre tare şi să sară atât de sus, încât credeam că va trece peste gard.

Atunci când eram cu Tudor, băieţelul cel mare, tresăream, atât eu, cât şi el, şi nu ştiam cum să fugim mai repede, ca să nu o mai auzim şi vedem, căci ne speria.

Când treceam cu Maria însă, deşi eu tresăram la fel de tare, ea îşi continua drumul, foarte sigură pe ea. Interesant e că drumul ei ducea chiar la Linda şi dacă noi, toţi ceilalţi, mergeam pe acolo doar când era necesar, Maria făcea asta pentru că voia la „ham ham”.  Cățeaua lătra amenințător, băgându-şi gura deschisă printre gratiile porţii, în timp ce Maria  vorbea si ea, pe limba ei, si mă tragea din ce în ce mai aproape de poartă. Maria își dorea să o mângâie.  Știu asta. A mai mângâiat căței și alte animale. O face încet,  cu atenție.  Nu trage de ele și e incredibil de blândă pentru cei doar aproape 2 ani ai ei. Totuşi, mi se părea ciudat să-şi dorească să mângâie un câine care, din punctul meu de vedere, era agresiv.

Nu știu exact ce își dorea Linda, atunci când se apropia Maria de poarta. Nici nu-mi doream să aflu. Numai gândul la colţii ei ameninţători în preajma mânuţelor mici ale fetiței, mă îngrozea.

Cu greu, reușeam să iau fetița de acolo. Apoi, fetița se întorcea.  Eu tresăream iar şi abia îmi stăpâneam frica. Ea, copilul, n-aveam nicio treaba. Mergea înainte.  Sigură pe ea, privea câinele de la același nivel.

Prima zi a fost plină de acest du-te – vino la câine. Linda mi s-a părut la fel de agresivă cu fiecare dintre noi.

A doua zi însă, s-au produs câteva schimbări. Linda a continuat să fie la fel de înverşunată atunci când Tudor trecea pe acolo, indiferent de persoana care îl însoţea, dar nu a mai lătrat deloc, atunci când trecea Maria. Își băga în continuare botul printre gratii, sau sărea în sus, ca să o vadă mai bine, dar într-un fel total diferit.  Liniştită. Când treceam eu, singură, mă ignora. Pe fetița cea mică însă, părea că abia o așteaptă .

În această a doua zi ne-am apropiat mai tare şi, deşi nu le-am lăsat să se atingă, legătura dintre ele a evoluat cumva.

Au mai avut un moment prost, în a treia zi, când Maria era foarte supărată şi obosită, căci avusese o noapte extrem de agitată. Linda a lătrat iar, dar nici Maria nu a fost prea încântată să o vadă. Şi-au revenit însă, după somnul de prânz al Mariei şi, în câteva câteva zile, Maria îi spunea numele – „Inda” – şi chiar a hrănit-o.

Sunt convinsă că dacă aş fi fost eu suficient de curajoasă şi le-aş fi lăsat împreună , ar fi devenit cele mai bune prietene.

Și nu, nu cred că s-au obişnuit una cu alta şi doar atât. E mult mai mult aici. Plus că Linda nu era singurul câine de la ţară. A fost însă singurul de care Maria s-a apropiat aşa de tare. În plus, comportamentul căţelei faţă de băieţel nu s-a schimbat.  Mai mult, am aflat că la nepoțica mea, care petrece acolo câteva luni din an, latră la fel de tare ca la Tudor. Ei îi e frică de Linda. Lui Tudor îi e frică de Linda. Mariei însă nu i-a fost teamă deloc, ba cred că a înţeles, mult mai bine ca noi, ce semnifica, de fapt, lătratul căţelei. Linda a simţit şi ea asta.  Nu sunt sigură de motivele pentru care a ales să mă ignore pe mine – deşi îmi e şi mie frică de ea. Tind să cred că am avut  un statut privilegiat fiindcă eu eram cea care o însoţea mereu pe Maria.

Mi se pare minunată întâmplarea asta și recunosc ca mă apuca nostalgia. Și eu am iubit animalele, pana când o alergie s-a declanșat și, treptat,  dragostea a fost înlocuită de frică. Sufeream prea tare să nu fiu în preajma lor. A fost mai simplu să înlocuiesc suferinţa cu frica. Aceasta din urmă nu doare.

Sper să-și păstreze fetița curajul și abilitatea de a dezvolta astfel de legături speciale, în care cuvintele sunt de prisos. Și sper să reușesc să nu o influențez eu, cu toate fricile mele. Pana acum, se descurcă minunat!

Photo by Panagiotis Karagiannis on Unsplash