Eram, într-o zi ploioasă, cu copiii și soțul la Ikea. În timp ce soțul meu îngrijea bebelușa, eu și băiețelul ( 3 ani, atunci ) așteptam la casa de marcat din restaurant. La un moment dat, Tudor îmi spune “copilul acela se joacă la linguri”. Mă uit în direcția arătată de el și văd, într-adevăr, un băiat de vreo 8-9 ani, cum se juca, pur şi simplu, cu tacâmurile puse la dispoziție pentru noi, clienții Ikea. Le întorcea și pipăia pe toate părțile, le amesteca și făcea cam tot ce poți face cu o gramada de tacâmuri, mai puțin să le bage în gură.

Recunosc că, în primul rand, mi-a venit în minte faptul că nu era spălat pe mâini. Posibil să mă fi înșelat. Poate ca acel băiat mersese la baie înainte și era acum supravegheat de doi părinți responsabili care, dacă nu ar fi fost curat pe mâini, cu siguranță nu l-ar fi lăsat să se joace cu tacâmurile cu care alţi oameni urmau să mănânce. Probabil că știa și că e periculos să te joci cu cuțitele și, deci, nu aveam de ce sa îmi fac griji. Ba chiar, soțul meu, în încercarea de a îmi combate înverșunarea, mi-a spus că, atunci când alegi sa mănânci într-un restaurant care implică şi autoservire, îți asumi astfel de lucruri…Și totuși. .. I-am spus cele mai apropiate angajate (casiera) că nu cred că e ok ce face acel băiat. Răspunsul ei : “Nu e vina mea. Nu am ce să fac.”

Între timp copilul a ridicat privirea și când ni s-au întâlnit ochii i-am spus politicos că nu e ok ce face. A fugit speriat lângă părinții lui. Tacâmurile erau în siguranţă. Toate bune și frumoase. Sau nu…

Altă zi. Un mall… Sun Plaza. Am mers să schimb scutecul bebelușei. În camera Mama și Copilul nu era săpun. Când am ieșit, am văzut una din femeile care îngrijeau toaletele. I-am spus că nu e săpun. Răspunsul: “Nu sunt eu vinovata. Eu doar îi țin locul unei colege”. Dacă la Ikea am rămas fără cuvinte, aici am spus : “Atunci, poate o anunțați dumneavoastră pe colega să pună săpun. “ Nu a mai zis nimic, dar a dat din cap că da. Din nou, toate bune și frumoase. Doar scopul era să fie săpun la toaleta, nu?

Și, din nou… O nouă zi, alţi oameni…. Am avut un accident cu mașina. Faptele sunt evidente, pentru cunoscători, dacă spun că o alta mașină ne-a lovit din spate, în timp ce mergeam regulamentar, pe un drum aproape liber. După ce, în prima fază, persoana care conducea mașina nici nu îndrăznea să ridice privirea – probabil pentru că în faţa ei era o mamă care ținea în brațe un copil care urla – când a venit vorba de repararea masinii si i-am cerut asigurarea (vorbind frumos; de obicei vorbesc frumos ) a început instant să spună ca nu e vina ei. S-a terminat corect, până la urmă, dar nu pot să nu observ tiparul din toate aceste situaţii. Aş putea oferi mult mai multe exemple. Mă opresc însă aici.

Senzaţia mea e că suferim de o mare deficienţă în ceea ce privește asumarea responsabilității, dar şi că ne simţim, în mod total nejustificat, pe nedrept persecutaţi.

Când spui “ nu e vina mea”, o faci cu un scop. În spatele oricărui motiv de suprafaţă cred însă că se ascunde frica. Frica de faptul că dacă ne asumam responsabilitatea vom fi certați, pedepsiți, respinși, arătați cu degetul. Sau, atunci când chiar nu e vina noastră, frica de faptul că orice am face sau spune, tot noi vom fi considerați vinovați, pentru că vocea noastră e prea slaba și nu va fi luată în considerare, iar consecințele tot aceleași ar fi. Pentru că ne simţim mici și slabi, exact ca un copil, şi cred că tocmai din copilărie vine această atitudine.

Când eram mici, unii dintre noi am fost doar certați și pedepsiți, indiferent dacă era sau nu vina noastră, fără sa ni se explice de ce. Doar pentru că singura regula era aceea că adultul cel mare și puternic, sau frații, sau alți copii mai mari, știu cel mai bine și au drept de decizie asupra noastră. La început am încercat să ripostam. Apoi însă a rămas doar frica.

Realitatea însă e că acum, noi suntem adulții și, fie că vrem sau nu, acum chiar suntem responsabili pentru noi și pentru faptele noastre. Atunci când greșim, atitudinea corectă cred că e : Iarta- ma/ Îmi pare rau/ Îmi cer scuze/ Am greșit, urmată de Cum pot sa te ajut/ Pot sa te indrum spre cineva competent/ Ajuta-ma să evoluez etc., cu variațiile de rigoare.

Nu pretind că ce-am scris eu aici e adevărul suprem. E doar o părere. Indiferent însă , de ce credem fiecare, mă gândesc că n-ar fi rău deloc ca, în situaţii similare, să ne oprim puţin şi să încercăm să ne dăm seama dacă şi, mai ales, de ce ne e frică. Apoi, am putea încerca să desoperim dacă această frică e, cu adevărat, justificată.

Femeia de serviciu ar putea sa spune că da. Își poate pierde locul de muncă… Soferul isi poate pierde permisul… Casiera de la Ikea si-ar complica viata inutil…

Totuși, eu cred că, în general, sunt apreciați mai mult oamenii autentici, sinceri și responsabili. Si sunt si mai fericiti si mai sanatosi. Dar poate eu sunt doar idealistă…

Photo by Caleb Woods on Unsplash