Persoanele care îmi sunt apropiate spun deseori despre mine că sunt o persoană greu de mulţumit. Probabil că ştiu ele ceva. Oricât de mult aş încerca şi aş reuşi uneori, eu n-am cum să mă pun, la propriu, în locul lor. Nu ştiu cum e să trăieşti cu mine.

De exemplu, acum vreo trei ani, căutam o femeie care să mă ajute în casă, la curăţenie. Cei care mă cunosc îmi spun, de asemenea, că sunt obsedată de curăţenie – apropo de asta, sunt foarte tentată să public acum o poză cu sufrageria mea – şi când au auzit că sunt într-o astfel de căutare, mi-au spus că nu voi găsi niciodată pe cineva de care să fiu mulţumită. Persoana care să mă mulţumească pe mine nu există.

Opiniile astea erau aşa de ferm exprimate că, recunosc, aveam şi eu dubii destul de serioase. Mai ales că sunt o persoană – dar asta o spun eu – care pune prea mare preţ pe părerea celorlalţi. Lucrez intens la a remedia această problemă. Încă sunt la început.

Încăpăţânată fiind – sau determinată, cum îmi place mai nou să zic – m-am apucat totuşi să caut şi am primit o recomandare pentru o doamnă. Femeie simplă, care vorbea frumos. Cu toate astea, primul feeling n-a fost ok, dar mi-am înfrânat repede sentimentele. Nu puteam respinge femeia că mi se părea mie că e ceva în neregulă cu ea. Astfel că i-am dat o şansă.

A venit şi s-a pus serios pe treabă. A dat la o parte mobila care se preta la asta, ca să aspire şi să spele pe sub ea şi chiar a scos fiecare cărticică din bibliotecă – am foarte multe cărţi, în două biblioteci – ca să şteargă şi praful de sub ele. Nici nu visam la aşa ceva – de fapt nici nu consideram că e necesar – şi am zis că sigur a dat norocul peste mine. Nu mai conta ce ajungea la mine de la doamna respectivă, pe cale nonverbală.

Eram acasă în ziua aceea, pentru că aveam copil mic – de fapt, chiar acesta era motivul pentru care aveam nevoie de ajutor. Astfel, mai stăteam şi cu doamna, mai stăteam şi cu copilul. Când plecam de lângă ea, curăţa totul într-un mod incredibil de rapid. Eu n-aş fi fost în stare nici să scot şi să pun la loc cărţile, într-un timp aşa de scurt, darămite să mai şterg şi praful de sub ele. Deci era şi mai evident că dăduse norocul peste mine, dacă doamna asta făcea curat în 5 minute, cât alţii în 30. Nici nu mai îndrăzneam să mă gândesc măcar că s-ar putea să nu fie ok, că parcă şi auzeam „Ţi-am zis că nu o să îti placă de nimeni. Femeia a muncit toată ziua şi tu tot nu eşti mulţumită!”

Până la urmă, a venit şi ora de plimbare a copilului. Doamna mai avea de curăţat baia şi am lăsat-o singură în casă, preţ de o oră. Când m-am întors, baia strălucea şi mirosea frumos. I-am mulţumit femeii, i-am dat banii şi i-am promis că o voi suna în ziua următoare, să-i spun ce hotărâre am luat – aşa stabilisem de la început.

Teoretic, nu aveam niciun motiv să nu o chem în continuare. Practic, în părerea pe care o au ceilalţi oameni despre mine există un sâmbure de adevăr. Astfel că i-am pus copilului o jucărie în braţe şi am mers în baie cu lupa să verific ce făcuse femeia. Glumesc, bineînţeles. Abia de vreo câteva luni avem lupă şi e de jucărie. Plus că oricum ar fi fost inutilă, că se vedea foarte bine şi fără ea. Colacul de la wc era spălat doar pe partea exterioară şi, la fel ca el, toate obiectele din baie. Femeia de fapt curăţa doar de suprafaţă. În profunzime făcea doar când era supravegeată, iar eu aveam deja un copil mic de supravegheat. Nu-mi doream să supraveghez şi un adult.

Cu greu m-am abţinut să nu fac curat atunci – da, sunt un pic obsedată de curăţenie – şi să las totul aşa până la venirea soţului meu de la muncă. Să vadă şi el că nu sunt eu nebună. Şi a văzut într-adevăr, dar a văzut şi covorul aspirat şi praful şters. Deci jumătatea plină a paharului. Eu n-am putut să o văd, prin urmare concluzia e că „ pe mine nimeni nu mă poate mulţumi”.

În etapa următoare am căutat o firmă de curăţenie. Mă bazam pe faptul că aceştia sunt profesionişti şi, prin definiţie, fac treabă mai bună ca o singură femei. Da, nu-mi permiteam să-i chem săptămânal, ci o dată pe lună. Dar o curăţenie lună, ca în filme, sigur reuşeam eu să întreţin cumva.

A sosit ziua cea mare şi oamenii au intrat la mine în casă cu o mulţime de produse şi aparate şi s-au apucat să-mi transforme casa. Mai întâi au şters fiecare colţisor, adică şi uşile, chiar şi pe partea de sus, dar şi geamurile, interior şi exterior. Apoi, s-au apucat să-mi aranjeze lucrurile într-un alt fel, diferit de modul în care le aveam eu aranjate, dar nimeni nu-i perfect, nu-i aşa? Păreau cu adevărat profesionişti, dar cuptorul meu din bucătărie a fost mult prea murdar pentru a putea fi şters cu soluţiile lor profesionale- nu trageţi concluzii pripite, citiţi mai jos. Asta e, mi-am zis. E vina mea că nu l-am întreţinut.

Cireaşa de pe tort a venit însă după ce au curăţat covorul. Deja mă simţeam cu adevărat ca în filme. Adică, acum n-aveam doar praful şters pe sub fiecare carte – ei l-au şters pe bune – ci şi covorul aspirat şi curăţat cu produse profesionale. Atât de profesionale că nu doar că extrăseseră toată murdăria din el, ba chiar formaseră o peliculă invizibilă de protecţie. Zic invizibilă, pentru că eu n-am văzut-o, dar sigur cei din echipa de curăţenie ştiau despre ea când au intrat încălţaţi pe covorul proaspăt curăţat pentru a îşi căra echipamentele performante la maşină. Deci nu era nicio problemă că era copilul meu fix în perioada în care mergea de-a buşilea şi lingea tot ce prindea, inclusiv covorul. Totuşi, n-am reuşit să-mi dau seama de ce n-a funcţionat aşa o magie şi în ceea ce priveşte cuptorul.

Sigur că vina era tot a mea, iar seara, când a venit soţul meu acasă şi casa strălucea de curăţenie, el a fost aşa de puternic impresionat că eu chiar n-am ştiu ce să mai zic. N-a văzut nici el pelicula invizibilă de protejare a covorului, dar nici urmele pantofilor nu le-a văzut, că era vara. Să insist pe ele însemna să recunosc că sunt obsedată şi de bacteriile invizibile. Apropo de acestea, tot eu îmi las copiii să se joace în parc, la groapa cu nisip, despre care toţi părinţii ştiu la ce serveşte de fapt, deşi oficial e loc de joacă pentru copii. Dar faptul  că nu vreau bacteriile alea şi în casă mă transformă într-o persoană obsedată de curăţenie, aşa că e  greu să mai îndrăznesc să zic ceva.

Totuşi, de data asta n-a fost nevoie să zic mare lucru pentru că, în ciuda faptului că a fost impresionat, soţul meu, care nu era deloc încântat de ideea de a plăti o firmă de curăţenie, abia aştepta să le găsesc şi lor un motiv. Astfel, s-a bucurat foarte tare când i-am zis că nu mi-a plăcut nici de aceştia.

Eu însă am rămas tristă, gândindu-mă că toţi au dreptate. „ Pe mine chiar nu mă mulţumeşte nimeni.” Astfel că am abandonat căutările şi m-am descurcat încă o perioadă cum am putut.

Apoi însă am renovat o parte din apartament. Gravidă şi cu restricţii la efort, dar şi cu un copil mic pe lângă mine, era mai mult decât evident că nu voi reuşi să fac curat. Astfel că domnul care ne-a renovat apartamentul a spus că ştie dânsul o femeie care mă poate ajuta. Aveam mare încredere în dânsul – îl lăsasem singur în apartament două săptămâni – aşa că am acceptat. Totuşi, speranţe prea mari în legătură cu femeia nu-mi făceam. Eram pregătită să fac curat după ea, conştientă fiind că oricât de prost şi-ar face treaba, tot va face greul pe care eu nu-l puteam face atunci, fizic vorbind.

Zis şi făcut. Aşa am cunoscut-o pe doamna Nuţi, care m-a ajutat preţ de două zile să-mi scot casa la lumină.

Ce am remarcat în primă fază la ea a fost pedichiura. Ştiu, o să ziceţi că sunt nebună. Nu-i nimic nou. Toţi zic. Numai că unghiile sunt cartea de vizită a unui om. Mi-am dat seama că e o persoană curată şi îngrijită, cu adevărat.

Altfel, aparent, doamna Nuţi a muncit la fel ca celelalte persoane. Numai că nu era la fel. Doamna Nuţi uita de pauza de masă, aşa de tare se prindea cu treaba. Era atentă să facă lucrurile bine şi dacă o pată de vopsea se curăţa mai greu, doamna Nuţi căuta soluţii. Şi le găsea.

Cum oamenii care renovaseră erau încă în casă şi ei, pentru mici retuşuri, doamna Nuţi i-a trimis afară să bată covoarele. A zis că nu le putem pune aşa, chiar dacă fuseseră bine sigilate în folie.

Doamna Nuţi a şters şi ea praful de sub cărţi şi chiar de pe ele. Pentru că de data asta chiar era praf, nu de altceva.

În plus, doamna Nuţi era o persoană veselă şi plăcută, care muncea cu drag şi nu pentru că trebuie şi pe care, încă din primele ore, am ştiut că mi-o doresc alături. Am fost norocoasă şi privilegiată că a acceptat şi acesta a fost doar începutul unei relaţii frumoase.

Altfel, doamna Nuţi nu a mai şters niciodată praful de sub cărţi. Pentru că nu era nevoie şi pentru că nu sunt chiar atât de obsedată de curăţenie. Dar a făcut altceva. A curăţat cuptorul. Fără soluţii profesionale. Cu detergenţi normali, la care oricine are acces.

Concluzia e că eu mi-am dorit pe cineva care să mă ajute la curăţenie. Am încetat să mai caut pentru că începusem să cred şi eu că nu există persoana care să mă mulţumească pe mine. Numai că exista, doar că nu o cunoscusem încă. Şi nu era cum mi-o imaginasem eu. Mi-a întrecut toate aşteptările. Nu doar că m-a ajutat la curăţenie, dar a devenit prietena copiilor mei şi unul din puţinii oameni cu care eu aveam curajul să-i las şi cu care ei acceptau să rămână. N-a fost doar o casă curată, ci o persoană minunată, de care îmi voi aminti mereu cu drag.

Acum, mă tot gândesc… Cum ar fi fost să o accept pe prima femeie pe principiul că problema e la mine şi sigur nu găsesc pe cineva mai bun? Mai bine o casă cât de cât curată decât una murdară. Sau nu, pentru că astfel n-aş fi cunoscut-o niciodată pe doamna Nuţi şi aş fi trăit cu impresia că ea e doar un ideal al meu, fără corespondent în realitate.

Photo by rawpixel on Unsplash