Nu ştiu exact când s-a împământenit în mine ideea că dacă sunt tristă n-ar trebui să fiu. Că trebuie să fac ceva să nu fiu tristă. Că trebuie să fiu fericită.

Am avut, în ultimul timp, mai multe momente în care aş fi vrut să zac pur şi simplu într-un colţ al casei şi să nu fac nimic. Să plâng, sau să nu plâng şi doar să stau să privesc în gol.

Uneori nu puteam ,pentru simplul fapt că eram cu copiii. Alteori aş fi putut, dar mi-am găsit o mulţime de alte activităţi. Să fac ceva, să-mi ţin mintea şi trupul ocupate. Să nu cumva să simt. Căci dacă simt, doare şi dacă doare, plâng. Ferească Dumnezeu să ne lăsăm să simţim, să suferim, să fim furioşi, neputincioşi, vinovaţi, trişti… să plângem. Oamenii trebuie să fie fericiţi. Orice ar fi. Orice s-ar întâmpla. Să vedem partea bună a lucrurilor, partea plină a paharului. Altfel, trece viaţa pe lângă noi; aleargă într-un ritm nebun şi nu o mai putem prinde.

Numai că ignorarea şi toate trucurile la care apelăm pentru a fi fericiţi în aparenţă nu fac durerea să dispară. Doar pun o mască veselă pentru un suflet trist.

Ne autoeducăm să fim fericiţi. N-ai voie să plângi pentru că ţi s-a rupt o bluză. E banal. Poţi să îţi cumperi alta. N-ai voie să plângi pentru că ţi-a murit animalul de companie. Trebuie să fii matur. Doar nu e ca şi cum ar fi murit un om. N-ai voie să plângi pentru că eşti bolnav. Te consumi. Mai rău îţi faci. N-ai voie să plângi dacă ai copilul în spital. Îi faci rău. Îi transmiţi starea ta. N-ai voie să plângi pentru nimic. Eşti slab, laş, penibil şi într-o mulţime de alte feluri. N-ai voie să fii trist. N-ai voie să simţi. Să nu cumva să simţi ceva negativ. Dacă te-ai lovit, nu contează că te doare. Trebuie să te gândeşti că trece. Oricât de puternică ar fi durerea. Dacă ţi-ai pierdut un braţ trebuie să te gândeşti că mai ai unul. Alţii n-au niciunul. Dacă ţi s-a oprit apa caldă fix după ce te-ai dat cu şampon trebuie să te gândeşti că în alte locuri ale lumii apa e un lux şi tu eşti fericit(ă). Dacă orice, tu trebuie să fii fericit(ă) şi dacă totuşi ai un motiv acceptat ca fiind suficient de serios, tot n-a voie să suferi. Trebuie, încă din prima secundă să concepi strategii pentru a rezolva problema.

Dacă copilul plânge, primul lucru pe care i-l spui e „gata” şi apoi încerci, prin tot felul de metode, să aflii ce are, pentru ca, odată ce ai aflat, să îi poţi opri plânsul. Ca şi cum plânsul ar fi cel mai rău lucru din lume.

Numai că fericirea fără suferinţă nu ar putea exista. La fel cum binele există în antiteză cu răul.

Emoţiile sunt bune toate şi toate fac parte din viaţa noastră. Emoţiile negative au rolul lor şi îngroparea lor nu aduce nimic bun. Ele oricum ies la suprafaţă, chiar dacă în moduri mai acceptate social.

Emoţiile ar trebui în primul rând acceptate şi nu investigate şi rezolvate. Cred că ar fi mai puţine cazuri de depresie dacă s-ar întâmpla astfel. Dacă în loc să ne muşcăm limba până la sânge, sau să înghiţim un nod amar, am plânge, sau am sta pe canapea şi am privi în gol, conştienţi fiind că golul acela e chiar interiorul nostru, cred căne-ar fi mai bine.

Când eşti tris(ă) să fii trist(ă) şi atât. După tristeţe va veni şi bucurie, dar pentru asta trebuie să-ţi trăieşti tristeţea. Să nu te gândeşti la fericire când eşti trist, ci să te laşi să simţi durerea. Să te accepţi. Atât.

Dacă îti trece prin minte că ceilalţi nu te acceptă, sau n-ai pe nimeni, să-ţi aminteşti că, în primul rând, tu trebuie să accepţi. Dacă eşti trist nu înseamnă nici că eşti în depresie, nici că lumea s-a sfârşit şi nici că eşti stricat(ă) şi trebuie să fii reparat(ă) E doar tristeţe şi atât şi reprezintă ceva normal.

Mi se pare că trăim într-o lume în care se dă o luptă continuă împotriva durerii şi plânsului. Dar dacă toată lupta asta ar fi cu adevărat productivă oare de ce suntem, în esenţă, atât de nefericiţi? Poate pentru că jucăm o mulţme de roluri, dar niciodată pe cel real. Când ceva ne doare, în loc să plângem, atacam. Dacă cineva ne-a rănit ne răzbunăm, ca şi cum asta ar putea şterge durerea.

Interesant este că în ultimele săptămâni am plâns o dată. O singură dată, dar pe bune. Îmi dau seama că a fost singurul moment când  s-a produs un declic în povestea asta. Ceva însă m-a reţinut şi n-am putut spune nimănui de ce am plâns, ceea ce înseamnă că nu am acceptat până la final.

De azi îmi propun să mă las să fiu tristă. Fără să mă întreb de ce şi pentru ce şi fără să-mi spun nu trebuie. Îmi propun să mă accept. Nu ştiu dacă voi reuşi cu adevărat – sunt bine înrădăcinate în mine lucrurile astea –  dar măcar voi conştientiza treaba asta şi nu voi transmite mai departe, copiilor, mei, gândirea asta nocivă că dacă suferi şi plângi e rău şi ruşinos şi e mai bine, de exemplu,  să privească desene animate ca să uite de dorul de mama sau tata, decât să plângă

Emoţiile sunt bune şi reprimarea lor aduce mult rău. Au spus asta o mulţime de oameni, mult mai deştepţi ca mine. Oricât ar vorbi ei însă, doar noi putem să ne acceptăm şi să ne iubim pe noi. Chiar şi trişti. Uneori avem nevoie să fim trişti. Ca să putem fi apoi veseli.

……………………………………………………………………………………………………………………………………………………..

Noaptea trecută băieţelul meu mi-a dat o lecţie. S-a trezit plângând şi eu am alergat panicată la el. L-am întrebat de mai multe ori ce s-a întâmplat. Era semiadormit, nu mi-a răspuns, dar continua să suspine. Dacă am văzut că nu-mi răspunde, am început să-i vorbesc despre lucruri frumoase, care credeam eu că l-ar linişti. Până când a început să plângă iar tare şi a zis „Gata!”. Atunci mi-am dat seama că, de fapt, de tăcere avea nevoie. Unde tăcerea înseamnă acceptare. Avea nevoie să plângă în braţele mele, în siguranţă. Atât. Când această nevoie i-a fost îndeplinită a adormit imediat.

Photo by Michael Fenton on Unsplash