Fetița mea plânge.  Are aproape doi ani și, de ceva timp, găsește cele mai diverse motive să plângă. Pentru că nu mai sunt frunzele verzi, pentru că vrea căciulă alba și nu roz, iar cea alba e la spălat, pentru ca nu vrea geaca și vrea în tricou, când afară sunt 5  grade, pentru că nu o pot duce mereu în brațe, cât și când vrea ea etc.Nu-i place că trebuie să facă lucruri cu care nu e de acord și din cauza asta plânge. Dacă ar fi fost primul copil şi n-aş fi citit înainte despre faptul că între doi şi trei ani copiii trec printr-o perioadă foarte dificilă, probabil că nu ştiam ce m-a lovit.

Numai că, independent de orice, e normal ca ea să plângă chiar şi din motive aparent banale, ca cele de mai sus. Mai întâi, pentru că e prea mica pentru a lua singură doar decizii bune. Prin urmare, e normal să îşi dorească lucruri imposibil de realizat. Dacă ea ar fi capabilă, la această vârstă, să înţeleagă tot şi să coopereze în tot, atunci rolul meu ar fi deja încheiat. E însă e la vârsta la care învaţă şi e normal sa plângă pentru că asta e modalitatea ei de exprimare. Încă nu vorbește bine și chiar dacă ar vorbi, ar fi cel puțin ciudat ca în loc să plângă sa îmi spună : “Sunt foarte supărată și frustrată pentru că nu-mi place să mă îmbrac gros!” Serios, ați auzit vreodată un copil de doi ani exprimandu-se astfel?

Dar stați, că n-am terminat. Pentru că fetiţa a plâns şi ínainte să aibă perioada asta de plâns pentru motive de neînteles și de neacceptat pentru noi, adulții. De fapt, a plâns încă din prima clipă în care s-a născut. Apropo de asta, plânsul puternic al unui nou născut e semn că totul e bine. Dacă el nu plânge după ce iese din burtică, ceva e în neregulă.

Apoi, după primul plâns, Maria a continuat să plângă pentru că astfel îmi putea spune când îi e somn, foame, sau are scutecul plin. Pentru că bebeluşii nu vorbesc. Deloc. Mă tot gândesc cum ar fi fost dacă nu plângea.  Imaginaţi-vă un bebeluș care nu plânge. Parcă nu prea e ok, nu?

Mai mult, uneori plângea deși toate nevoile astea îi erau îndeplinite.  De cele mai multe ori, dar nu chiar mereu, se liniștea în brațe. O răsfățată, ziceau unii despre bebelușa de două luni, care doarmea în brațe.  O sa facă astfel și când va merge la școală.

Ca o paranteză, n-a făcut aşa şi nici măcar n-a ajuns la şcoală încă. De fapt, a încetat să mai doarmă în braţe, în momentul în care a trecut perioada colicilor. De bunăvoie şi nesilită de nimeni, a dormit şi încă doarme, ore în şir, singură, în patul ei.

A continuat însă sa plângă, din alte motive. Mai întâi pentru că îi creșteau dinții și nu se odihnea bine.  O durea și era obosita. Apoi, în perioadele de achiziţii, când a învăţat să se rostogolească, târască, meargă. Încerca din răsputeri, de sute de ori. Uneori reușea, alteori nu dar niciodată nu se dădea bătută.  Uneori însă, mai și plângea.  Dar după ce se descărca, o lua de la capăt. Sunt curioasă câţi adulţi sunt atât de perseverenţi în atingerea obiectivelor lor…

Apoi, a venit perioada asta nebuna. Cu vârsta, cu multe schimbări și cu boli. De o lună întreagă, micuţa a fost mai mult bolnavă şi a plâns mult, iar concluzia ar fi că am o fetiţă care, de când s-a născut şi până în prezent a plâns. Dar oare nu aşa fac toţi copiii?   Mie mi s-ar părea cel puţin ciudat să văd un copil aşa mic care ascultă întru totul de părinte şi a învăţat deja să îşi reprime emoţiile.

Numai că, nici acum n-am terminat. După cum bine știți,  mai am și un băiețel, mai mare cu doi ani. Nu o să vă vină să credeți,  dar chiar și el, la aproape patru ani, plânge.  De fapt, dacă mă gândesc bine, a avut cam același parcurs ca al Mariei şi nu s-a oprit când a împlinit trei ani.Încă mai are momente în care plânge. Destul de tare chiar.

De ce plânge el? Pai, să vedem… Uneori plânge pentru că e bolnav și-l doare câte ceva. Alteori, plânge de dorul meu sau pentru ca e coplesit de noul din viața lui. Uneori, îi e dor de tati,  dar mai plânge și pentru ca e gelos pe surioara, lui, pentru ca i s-a rupt o jucărie,  sau pentru ca vrea ciocolata la cină.

Și cred că va mai plânge câţiva ani, deşi, după cum timpul ne-a arătat deja, plânge mult mai puţin comparativ cu cât plângea acum un an, sau comparativ cu Maria. Marea diferenţă dintre el şi ea e faptul că ea poate  să plângă tare o ora, timp în care mă trec toate transpirațiile şi nu mai ştiu ce să fac, iar la final să descopăr că o durea gâtul, sau burta. Pentru ca da, ea chiar nu știe să spună clar, ce o doare. Spre deosebire de ea, băieţelul spune, printre suspine, ce îl doare şi, de cele mai multe ori plânsul lui, în astfel de situaţii, se opreşte după ce îşi face efectul medicamentul administrat.

Concluzia finală e chiar cea din titlu. Copiii plâng şi asta e ceva perfect normal. Totuşi, pe cât de normal e, pe atât de greu de acceptat de unii oameni şi recunosc că mă irită destul de tare treaba asta cu oamenii porniţi împotriva plânsului şi care ar face orice să îl oprească. Poate pentru că am fost şi eu aşa…

Totuşi, independent de asta, atunci când o femeie care nu mă cunoaște și nu-mi cunoaște copiii îmi spune despre fetița mea, care plânge, în timp ce stăm la coadă la pâine, că e o plangaciosă şi o răsfățată, consider că e problema ei şi încerc să o ignor. Când însă se apucă să îi traseze, în câteva cuvinte, viitorul sumbru – bazându-se strict pe faptul că plânge – insistând în mod special pe cât de greu va fi la grădiniţă şi cum va plânge la grădiniţă, devine cumva şi problema mea. Mai ales dacă vorbeşte despre asta în faţa băieţelului care e în plin proces de adaptare la grădiniţă – pentru simplul motiv că bolile preluate de acolo l-au ţinut mai mult acasă şi nu i-au dat răgaz să se adapteze.

În acest caz particular, fetița mea ieșea pentru prima data afară, după trei zile de boala cruntă,  cu febra ridicată şi hrană puţină. În plus, era din plin chinuită de erupția ultimilor molari și obosise după un drum prea lung, pe care însă a trebuit să îl facem. Astfel că micuța plângea din motive foarte bine întemeiate.  Totuși, mereu plânge dintr-un motiv care, cel puțin pentru ea, e bine întemeiat şi, de fapt, asta e tot ce contează.  Pentru ca așa fac copiii. Copiii plâng. Și asta e perfect normal. Mereu există un motiv pentru care plâng şi clar nu fac asta pentru ca le face plăcere să ne vadă pe noi distruși pe lângă ei. Iubire mai pură ca cea a unui copil, pentru părinți, nu exista pe lume. Totuşi, pe măsură ce cresc, plâng din ce în ce mai puţin, iar înainte de asta, printre toate plânsetele îşi fac loc şi primul zâmbet şi primul hohot de râs şi zile întregi de strigăte de bucurie. Copiii sunt fiinţe complexe şi e nedrept să îi etichetăm pe baza unui comportament observat în câteva minute şi pe care nu-l putem accepta pentru că noi avem o problemă. Nu ei.

Tututor oamenilor cu astfel de porniri aş vrea să le spun că atunci când văd un copil plângând în braţe la mama lui, cel mai bun lucru pe care îl pot face e nimic. Dacă sunt altruişti tare, îşi pot oferi şi ajutorul, dar asumându-şi că s-ar putea să fie refuzaţi – voi scrie separat despre asta. Altfel, întrebări cu privire la motivul pentru care plânge copilul şi datul cu părerea cu privire la cât de rău/ răsfăţat e copilul, nu-şi au rostul. Nu există niciun motiv pentru care un străin să aibă dreptul să facă astfel de afirmaţii, nefondate şi nesolicitate de nimeni, care pot pot răni un copil.

Plânsul nu e ceva rău. Absența lui este.