Stăteam în fund, pe covorul mare din sufragerie. Fetiţa mea cea mică plângea, cu capul pe genunchii mei. Printre plânsetele ei şi vocile baieţelului şi ale celorlalţi adulţi din casă, auzeam ticăitul subtil al ceasului. Urăsc cesurile care fac zgomot tare, motiv pentru care mi-am cumpărat un singur ceas de perete şi acela foarte silenţios. Cu toate astea, în acea dimineaţă l-am auzit. Mai clar ca niciodată, deşi era zgomot. Preţ de o clipă am conştientizat. M-am întristat. Aşa va fi oare viaţa noastră de acum încolo? Am îndepărtat cu blândeţe capul fetiţei de pe genunchii mei şi m-am apropiat de băieţel. I-am zâmbit şi i-am spus că trebuie să se îmbrace pentru grădiniţă. Urma o zi minunată, în care va intra într-un loc frumos, unde va învăţa o mulţime de lucruri, i-am spus. Şi-o viaţă în care va alerga mereu, dintr-o parte în alta, fără să apuce să se bucure cu adevărat de nimic şi în care mereu va trebui să facă lucruri, mi-am zis în gândul meu, încă auzind tic-tacul ce devenise parcă şi mai rapid. Ora de plecare se apropia şi noi încă nu eram gata. Era prima zi de grădiniţă.

De atunci tot alerg. Eu, dar şi ei după mine. Dimineaţa ne grăbim să ne îmbrăcăm şi să pregătim şi mâncăm micul dejun, după care Tudor şi tati pleacă, unul la muncă, altul la grădi. Apoi, eu încerc, la foc automat, să mai fac câte ceva prin casă, după care ies cu Maria la plimbare. Ne întoarcem, la oră fixă, ca să apuce să prindă măcar puţin somn, înainte să o trezesc, pentru a merge împreună să îl luăm pe Tudor. Mereu încerc să o las chiar şi cu un minut mai mult şi mereu ajung în situaţia în care alerg, cu căruţul, până în staţia de autobuz. În funcţie de trafic, uneori alerg şi după ce cobor, pentru a nu întârzia la băieţel. Mergem apoi împreună, din nou în staţia de autobuz. Nu mai alergăm, dar nici nu putem zăbovi prea mult pe drum, căci dacă-l pierdem pe primul, următorul vine peste 20 de minute. Ne îndreptăm apoi spre casă, unde stăm maxim 30 de minute, timp în care mâncăm ceva şi apoi ieşim în parc. Stăm maxim două ore, în funcţie de vreme şi apoi ne întoarcem acasă. Ei se uită la desene, pe ceas, timp în care eu fac cel mai rapid duş din lume. Apoi, îi spăl şi pe ei şi, în timp ce se joacă, liniştiţi, după baie, am cam 30 de minute să mai strâng, din nou, prin casă. Apoi, vine tati de la muncă şi după un foarte scurt moment cu amândoi copiii, aceştia sunt puşi la somn, pentru că unul a dormit puţin şi altul deloc. Tudor mai vrea timp cu tati şi după prima poveste mai vrea una. Nu se poate însă. Trebuie să dormim, pentru că în ziua următoare ne trezim de dimineaţă. Ca să o luăm de la capăt…

Când nu alerg astfel, alerg de la un copil la altul, pentru că dacă nu e grădi, e boală şi dacă e un copil bolnav, celălalt se îmbolnăveşte automat şi el. Atunci fac kilometri întregi, într-un apartament ce nu-l credeam deloc aşa de mare, între doi copii, mereu cu nevoi şi cerinţe extreme,mereu diferite. Totuşi, îmi pare că doar în aceste momente ei sunt cu adevărat liniştiţi. Deşi s-ar putea să fiu indusă în eroare şi doar faptul că au febră prea mare să-i facă liniştiţi. Sau, cine ştie, poate sunt şi eu afectată, de îmi pare acum că singurul motiv pentru care aş putea să stau măcar şi un minut întinsă ziua, ar fi dacă aş fi mai bolnavă ca ei şi am mai avea cel puţin un adult acasă. Sau nici aşa, că îmi amintesc cum vara trecută am fost toţi patru bolnavi. Pare că oricât de bolnav ar fi un părinte, i se dezvoltă cumva super puteri, când copilul are nevoie de el, şi tot mai poate un pic, deşi, singur dacă ar fi, cel mai probabil ar ajunge la urgenţă cu simptomele acelea.

Şi ca să termin cu autocompătimirea generată de faptul că sunt mamă cu doi copii mici, e nevoie să spun că şi înainte să am copiii alergam. Chiar destul de mult, deşi, cu siguranţă, nu parcurgeam o distanţă aşa mare într-un spaţiu atât de mic. De fapt, cei care m-au învăţat să mă măi domolesc puţin au fost chiar copiii, căci alături de ei am învăţat să opresc, uneori, timpul în loc, să văd lucruri pe care încetasem să le mai observ doar pentru că se pierdeau în peisaj şi eu uitasem de ele. Şi să respir. Nu voi uita niciodată prima toamnă, prima iarnă, prima primăvară, prima dată la mare… Pe ale mele le-am uitat, dar alături de ei le-am trăit de două ori şi parcă ceva s-a trezit în mine şi-acel ceva mă face să mă adaptez greu la această nouă rundă de alergare, care, cel mai probabil, se va sfârşi la pensie.

De fapt, îmi e atât de greu, că uneori refuz să accept şi caut soluţii, care de cele mai multe ori se lovesc de lucruri imposibil de realizat. Nu pot multiplica timpul!

Totuşi, tocmai ideea asta mă face să întreb: „Oare unde ne grăbim?” Ne grăbim, uneori, să ne naştem, să mâncăm, să dormim, să ne întâlnim cu prietenii, la grădiniţă, la şcoală, la facultate, la muncă, la mare… Alergăm prin viaţă şi îi pierdem esenţa, dar în acelaşi timp pare că nu o putem trăi dacă nu ne grăbim. Căci dimineaţa nu Tudor trebuie să ajungă la oră fixă la grădiniţă, ci tatăl lui la muncă. Dar tatăl îl lasă pe Tudor în drum şi tatăl nu poate întârzia la muncă.  Şi totuşi, finalul e acelaşi, deci s-ar putea ca drumul chiar să conteze mai mult.

Ca şi cum ar ştii, fix în perioada asta, băieţelul şi-a dezvoltat o strategie care îmi pune răbdarea la încercare. Ca de fiecare dată când a fost nevoie să facă ceva ce nu-i făcea plăcere, spune acum că va face „ când e el pregătit”. Numai că ce s-a vrut a fi ceva benefic şi a funcţionat în 90% din cazuri la modul foarte ok, în sensul că devenea pregătit în maxim 5 minute, s-a transformat acum radical şi poate să dureze  chiar şi o oră. Probabil e modalitatea lui de a protesta împotriva acestei curse a timpului. Îmi doresc să câştige şi să nu înceteze vreodată aceste proteste şi fix în acest moment recunosc că nu sunt nici eu dispusă să abandonez lupta. S-ar putea să ies cam dezamăgită din ea, dar nu-s încă pregătită să accept că trebuie  să-i spun fetiţei mele „Te rog să plângi peste 10 minute. Te voi lua în braţe atunci. Acum trebuie să-l pregătesc pe fratele tău pentru grădiniţă!”

Desigur că mereu e vorba de perspectivă şi sunt chiar destul de sigură că dacă schimb unghiul din care privesc lucrurile, acestea se vor schimba şi ele, poate chiar radical. Rămâne de văzut cum o să fie… Când voi fi eu pregătită 🙂

Photo by Oscar Söderlund on Unsplash