Întreg sistemul de evaluare din învăţământul românesc – începând cu evaluarea preşcolarilor şi până la evaluarea profesorilor – e bazat pe recompensă şi pedeapsă, cu înclinare semnificativă a balanţei în ceea ce priveşte pedeapsa. Pentru că da, de multe ori, dacă înveţi bine, iei 10, dar parcă auzim mult mai des cuvintele „ dacă nu înveţi, iei 4”, cu variaţiile de rigoare.

Am întâlnit o singură clasă în care elevii nu au recţionat într-un mod negativ atunci când, la începutul anului şcolar, le-am spus că vor da un test. Test de evaluare iniţială care, contrar părerii multora, este foarte important şi util, sau ar putea să fie, într-un sistem ideal, în care profesorul îşi adaptează lecţiile la nevoile elevilor din faţa sa, nevoi pe care le poate afla printr-un astfel de test. Altfel, el se transformă doar într-o altă hârtie la un dosar sau, mai rău, într-un instrument de manipulare şi control, atunci când elevii sunt ameninţaţi că, dacă nu-s cuminţi, li se vor trece în catalog notele de la evaluarea iniţială.

Nu vreau însă să insist pe evaluarea elevilor ci pe evaluarea profesorilor care, după cum bine ştim, se face prin inspecţii. Acestea vin mereu la pachet cu mare agitaţie şi munţi de hârtii printate; ameninţarea sau mituirea elevilor, pentru a sta cât mai liniştiţi la inspecţie, ca să iasă totul bine; încurajarea elevilor cu probleme de comportament în a lipsi în ziua respectivă, cu promisiunea că nu li se va pune absenţă, sau că absenţa va fi motivată, dar şi, uneori, repetiţii peste repetiţii ale lecţiei care va primi, într-un final, lozul câştigător şi va fi susţinută în cazul inspecţiei. Cel puţin ultima parte am trăit-o eu, din plin, în liceu, când la o anumită materie, doamna profesoară repeta lecţia pentru inspecţie şi făcea un adevărat scenriu, de cel puţin două ori. Făcea asta cu elevii mai bine pregătiţi, care memorau mecanic răspunsurile concepute de doamna, în timp ce restul erau puşi să copieze lecţia din manual, sau mai multe lecţii, în funcţie de caz, și instruiți să nu deranjeze.

Ideea e că cel mai important lucru la inspecţie e să iasă totul bine. Nu vreau să insist pe birocraţie, voi face un articol separat despre asta – care s-ar putea să fie surprinzător – dar îmi amintesc cum, la cea mai mare inspecţie pe care am trăit-o eu, a trebuit să îmi printez planificarea calendaristică de vreo trei ori, pentru a avea câte un exemplar la fiecare dosar. Cu excepţia faptului că am contribuit la omorârea copacilor, această acţiune nu a avut nicio consecință. În plus, a trebuit să mă dau peste cap şi să concep strategii minune, în aşa fel încât să ajung rapid cu toate lecţiile la zi, la toate clasele. Din nou, asta nu a ajutat pe nimeni. Nici pe elevi, nici pe mine.

Aveam propria mea planificare, pe care o purtam zilnic cu mine, unde scriam zilnic ce am făcut bine, sau ce ar fi de îmbunătăţit şi pe marginea căreia îmi făceam planul cu privire la recuperarea lecţiilor. Pentru că da, din diverse motive, unele care ţin de profesor şi altele care n-au nicio legătură directă cu el – consilii profesorale, şedinţe, liber de vreme rea etc – uneori , lecţiile nu se desfăşoară conform planificării. În acele momente se uită că planificarea ar trebui să fie un instrument ajutător şi nu unul de control.

M-ar fi ajutat, cu siguranţă, un sfat sau mai multe de la cei mai mari ca mine. M-ar fi ajutat ca ei să vadă foile tocite şi pline de însemnări care reprezentau situaţia mea reală ca profesor. M-ar fi ajutat un feedback cu privire la cum mă descurc, dacă e bine, sau dacă e nevoie de îmbunătăţiri – mereu e. Nu m-a ajutat cu nimic faptul că le-am oferit un dosar perfect pe care, poate, nici nu s-au uitat, căci deşi inspecţia se voia a fi una generală, s-au concentrat doar pe vreo trei discipline.

La fel de mult, m-ar fi ajutat ca domnii inspectori să asiste la o oră de-a mea, la una din clasele la care mă descurcam mai greu cu elevii. De fapt, indicat ar fi fost să stea la uşă, sau să privească pe camere, pentru că cei mai mulţi elevi tind să îşi schimbe comportamentul când li se spune că a venit un inspector. Nu m-a ajutat cu nimic faptul că în săptămana aceea a fost linişte şi pace pentru că elevii cei mai problematici erau absenţi, iar ceilalţi stăteau cuminţi, de frică.

De fapt, cred că ne-ar ajuta pe toţi ca cei de sus să vadă cu ochii lor adevăratele probleme ale sistemului – alea reale, cu care profesorii şi elevii se confruntă zilnic – iar după ce le văd să nu pedepsească şi să dea calificative proaste cu greutate mare în viitor, ci să ajute, sa consilieze, să se implice.

Ideea asta m-a făcut să cred că ar fi mai bine ca inspecţiile să nu fie anunţate, dar fix în perioada în care îmi trece asta prin minte, am citit un articol scris, cred, de un profesor, în care se condamna drastic o astfel de iniţiativă şi care era sustinut de prea multe cadre didactice. Nu am mai scris despre asta atunci, dar îmi menţin părerea. Inspecţiile ar fi mai bine să nu fie anunţate, tocmai pentru a surprinde şcoala exact aşa cum e ea şi nu după ce s-a pregătit intens pentru o săptămână de perfecţiune. Numai că, la finalul unei astfel de inspecţii, evaluatorii n-ar trebui să decimeze profesorii ci să-i ajute. Să vină cu propuneri şi soluţii, pentru că se presupune că ei sunt în funcţiile acelea deoarece ştiu mai multe.

Atât timp cât ţelul final e reprezentat doar de note şi calificative care contează prea mult în conturarea unui viitor promiţător, nimic nu se va schimba în bine. Elevii şi profesorii vor face tot ce le stă în putinţă ca să iasă bine la evaluări, pe hârtie. În cazul primilor, asta nu înseamnă neapărat că trebuie să înveţe, iar în cazul profesorilor, asta nu înseamnă neapărat că vor lucra în folosul elevilor.

Atunci când evaluarea va înceta să mai fie concepută şi folosită ca o modalitate de pedeapsă, manipulare şi control şi va deveni exact ceea ce e – un instrument prin care ne putem perfecţiona în ceea ce facem – s-ar putea să devenim mai buni. Cu toţii.