Aş fi avut timp ieri – puţin, dar totuşi suficient – să public un articol. Nu am putut să fac asta. Tot ce mi-a venit în minte, sau ce am pus pe hârtie, mi s-a părut prea sec sau trist pentru a fi împărtăşit în ultima zi din an, când cu toţii suntem, sau ar trebui să fim, fericiţi.

Deşi, dacă ar fi să fac o retrospectivă a vieţii mele – a vieţii, nu a ultimului an – s-ar putea să fiu contrazisă de chiar realitatea scrisă negru pe alb, îmi pare că am fost destul de norocoasă de-a lungul timpului. Am fost de incredibil de multe ori pe marginea prăpastiei, ba chiar am şi alunecat uneori şi am rămas, atârnând în gol, prinsă cu un fir subţire, aproape invizibil, lovindu-mă de marginile colţuroase. Mereu însă firul s-a ţesut cumva singur. S-a întărit şi eu am reuşit să urc înapoi.

În altă ordine de idei, de câteva luni, când am timp şi n-am chef să fac nimic, îmi delectez ochii cu produsele unui anumit brand, destul de scump. Sunt mereu la un pas de a da click pe butonul „cumpără” şi visez. Niciodată însă nu merg mai departe şi nu neapărat din cauza preţului, că şi dacă aş sta mai prost cu banii decât în mod normal, tot s-ar fi găsit, măcar de ocaziile speciale, cineva – sau mai mulţi – care să-mi facă un astfel de cadou. Totuşi mi se pare trist să dau o mulţime de bani pe o rochie, doar pentru a se aşeza praful în dulap pe ea, sau pe o pereche de blugi care, în secunda doi de când i-am îmbrăcat, să ajungă murdari de noroi, mâncare, cretă sau cine ştie ce alte minunăţii. Chiar am vrut să scriu un articol pe tema asta – şi o să-l scriu cândva . Nu ştiu cum reuşesc unii părinţi să rămână curaţi. La mine mereu se iveşte ceva.

Acum câteva zile însă, pe când căutam – culmea! – o pereche de pantaloni pentru băieţel – care are câteva criterii foarte bine definite în ceea ce priveşte hainele pe care le îmbracă – am ajuns faţă în faţă cu o pereche de blugi de la brand-ul meu preferat – deşi, e cam mult spus, dacă ne gândim că n-aveam niciun produs de la ei. Mărimea mea, model perfect şi super reducere. Dacă adăugam la reducerea aceea un card cadou primit drept compensaţie pentru faptul că, la un moment dat, un anumit site a făcut câteva greşeli uriaşe cu o comandă a mea – soarta – deja rezulta un preţ mic. Mai mic decât dau în mod normal pe blugii pe care-i port. Totuşi, am stat în cumpănă vreo două ore înainte să-i comand. Cum spuneam mai sus, nu banii erau principala problemă.

Într-un final, am făcut comanda şi, la confirmare, mi s-a comunicat – aşa cum era şi de aşteptat – că vor ajunge la anul – adică după 3 ianurie 2019.

Ieri, pe când eram la plimbare cu copiii şi trăiam o zi, să zicem, monotonă şi liniştită, am auzit telefonul sunând. Era curierul, care îmi spunea că are un pachet pentru mine şi mă întreba dacă sunt acasă. Teoretic, aş fi putut ajunge acasă în maxim 5 minute. Eram cu căruţul, iar căruţul merge repede. Totuşi, o anumită febră musculară şi o stare de nepăsare generală mă cam împiedicau să fac asta, astfel că i-am zis că pot ajunge în 20—25 de minute. Mă aşteptam să-mi spună să ne vedem la anul. În schimb, mi-a cerut să-l sun când ajung acasă şi, vrând-nevrând, am primit, în mod neaşteptat, perechea de blugi mult dorită.

Design-ul perfect şi atingerea materialului aproape că m-au trezit din amorţeală şi recunosc că m-am bucurat. Dacă n-aş fi avut o după-amiază cu cozonac şi suc de rodie şi ananas – toate făcute în casă – poate chiar i-aş fi îmbrăcat.

Am citit apoi un articol frumos care m-a făcut să-mi privesc şi mai atent blugii cei noi. O fi ceva cu ei. Parcă prea s-au aşezat lucrurile într-un fel ciudat.

A venit apoi seara şi, în ciuda unui cocktail de Red Bull şi Cola – în mod normal nu beau cafea – pe care l-am consumat pe parcursul zilei, de pe la 19 m-a luat somnul. Un somn ciudat aş spune, pentru că în trecut, când apelam la Red Bull, adormeam doar după miezul nopţii şi atunci cu greu. Aseară însă, mă simţeam de parcă toată oboseala asta, strânsă în tot acest an întreg – care n-a fost deloc cel mai greu din viaţa mea, dar cu siguranţă a fost intens şi epuizant – m-a învăluit cumva.

Am încercat să rezist, dar când primele bubuituri s-au auzit, ochii mei se închideau încet şi nici n-am simţit concertul de tunete ce a urmat la 12 noaptea. Da, am dormit de Anul Nou. Pentru a doua oară în viaţa mea. Prima dată aveam bebeluş şi am făcut asta în mod deliberat şi conştient, pentru că el dormea cam trei ore din noapte, se trezea de tot la 5, iar mie mi s-a părut mai înţelept să dorm. Acum a fost uşor diferit. Am făcut fix cum am simţit. Şi a fost bine. Iar dacă asta inseamna că voi dormi tot anul, vă garantez că nimic nu m-ar putea face mai fericită. 🙂

M-am trezit în dimineaţa asta tot uşor amorţită şi încă suferind de la febra musculară. Am citit însă un nou articol minunat – îi mulţumesc autoarei – şi îmi propun ca, în noul an, să iniţiez o vânătoare de momente frumoase. Partea cu vânătoarea mi se trage probabil de la Tudor, care acum e la plimbare – vânătoare – prin cartier, cu o mitralieră cu sunete, spre deliciul tuturor celor care au petrecut azi-noapte şi acum dorm. Serios vorbind însă, azi îmi voi găsi/confecţiona o cutie frumoasă, un pix şi hârtie colorată şi de fiecare dată când voi avea un moment frumos şi-o stare de bine, voi scrie asta pe o foaie pe care o voi pune în cutiuţa cu comori. În ultima zi din anul care doar ce a început o voi deschide şi mă voi bucura de conţinutul ei. Sau, poate, mi-o voi oferi cadou de Craciun. Până atunci însă, mă voi strădui să strâng cât mai multe bileţele cu clipe frumoase – sau, mai bine spus, sa văd aceste clipe. Un început de an minunat, zic eu.

La final de articol – care sper totuşi să nu fi fost chiar aşa trist – să nu uităm de „tradiţionalul La mulţi Ani” – o exprimare care îmi aminteşte mereu de tatăl meu. La mulţi ani, tuturor! Celor pe care i-a prins anul fericiţi, dar şi celor trişti, deprimaţi, furioşi, sau care nu s-au trezit încă – din somn, beţie, sau orice altceva!

Later Edit: Am reușit!  Cutia mea e pregătită! 🙂