Mi-am dorit mereu Crăciunul acela perfect pe care-l vedem doar în filme sau în fotografii… Bradul acela care-i prea frumos ca să fie adevărat, casa decorată cu mult roşu şi Moş Crăciuni veseli, lumina caldă a lumânărilor şi masa de sărbătoare… Toate învăluite în sunetul cald al colindelor, în strălucirea luminiţelor colorate şi-n strigătele de bucurie ale copiilor, la vederea cadourilor împachetate în cutii mari, decorate cu fundiţe roşii.

De ce nu l-am avut până acum, e greu de spus. Cert e că ingredientul principal – copiii – a lipsit cu desăvârşire până acum patru ani. Altfel, de fiecare dată a intervenit câte un mic detaliu rămas nerezolvat. Mai întâi am fost prea obosită ca să simt cu adevărat că e Crăciunul (aveam bebe de o lună), apoi n-am avut timp să pregătesc tot ce mi-aş fi dorit. În anul următor m-am bucurat foarte tare atunci când am găsit într-un anumit magazin decoraţii de brad care îmi aminteau de copilărie. De fapt, a fost atât de mare bucuria, că dezamăgirea pe care am resimţit-o atunci când nu le-am putut cumpăra – o coadă mult prea mare la casă –  mi-a trecut destul de greu. Am recuperat însă anul trecut, dar, deşi aveam globuleţe frumoase,  nu am reusit deloc să mă înţeleg cu băieţelul, încă prea mic, cu privire la decorarea bradului. Avea propriile lui idei  cu privire, spre exemplu, la cât de bine arată trei globuleţe identice pe aceeaşi creangă micuţă. A ieşit un brad destul de urâţel, dar cu siguranţă a fost unul fericit şi, în final, asta e cel mai important, oricât de clişeic ar suna.

Anul acesta însă, a venit şi rândul meu. Cumva, am reuşit să le fac pe toate fix cum mi-am dorit – sau, poate, am învăţat să mă mulţumesc cu mai puţin J . Am avut Moş Crăciuni şi oameni de zăpadă la ferestre şi un mare „Crăciun fericit” pe uşa de la intrare. Am avut coroniţă de Crăciun, făcută de mine, rotundă şi frumoasă, din brad adevărat, dar şi lumânări şi şosete colorate. Masa de Crăciun a avut napron şi lumânări, iar preparatele arătau pur şi simplu apetisant şi aveau mirosul acela de acasă. Nu în ultimul rând, bradul a fost perfect. Deşi mic, căci l-am ales pe măsura casei şi a copiilor , de data aceasta a arătat exact cum mi-am dorit. Culorile globurilor au fost cele dorite – maro-ul pe care a insistat Tudor să îl folosim s-a dovedit a fi o alegere foarte inspirată – iar cadourile mari şi frumoase, care arătau fix ca în poveştile băieţelului mic, s-au potrivit de minune cu restul decorului. Am ascultat colinde atunci când am împodobit bradul şi în restul timpului am avut un Moş Crăciun – cu baterii – care începea să cânte în cele mai diverse momente, umplându-ne casa de energie şi bucurie.

Cel mai important însă e că decoraţiile au început să aibă fiecare povestea ei. Steaua din vârf, primită de la cea mai dragă prietenă, a fost în acest an vopsită în culoarea preferată a lui Tudor – maro, bineînţeles. Globurile din sticlă, cumpărate anul trecut, au fost admirate şi atinse cu cea mai mare grijă de către copii,, în timp ce eu le povesteam de cele pe care le aveam când eram mică, iar Moş Crăciunii cei mici, din brad, sunt deja asociaţi cu persoanele care ni i-au dăruit şi ştiu că ne vom aminti asta de fiecare dată.

Privesc acum cutiile colorate şi goale în care, peste câteva zile, vom strânge toate aceste comori, până anul viitor, când le vom deschide cu şi mai mare emoţie şi bucurie şi vom depăna amintiri, în timp ce vom construi unele noi. Îmi doresc doar să fie, mereu, şi nimeni să nu citească acest articol printre rânduri.