Cuvintele din titlu au fost motto-ul meu de anul trecut – în varianta extinsă „ să faci ceva, orice, e mult mai bine decât să nu faci nimic”. Le-am cam uitat în ultimele luni. Noroc că a început un an nou, că altfel uitate rămâneau.

De fapt, mi-am amintit de ele într-un context în care, deloc pe bună dreptate, am fost tare dezamăgită de mine, ca de altfel, în majoritatea zilelor din ultimul timp. Ideea e că încerc să fiu Superwoman și Supermom, stabilindu-mi niște obiective mult peste puterile mele și mă deprimă faptul că nu reușesc să le ating.

Am pornit însă cu o atitudine ceva mai relaxată în noul an și, vineri de dimineață, fără să am nimic stabilit în prealabil, am zis să profit de două cadouaşe primite de copii, pentru a ne umple timpul. Era vorba de două cărți,  una foarte frumoasă, de colorat, pentru Maria și una cu abțibilduri pentru Tudor, foarte interesantă și ea.

Am luat astfel copiii și am mers cu toții  în camera lui Tudor, în timp ce eu visam optimistă la cât de frumos o să fie. Maria va colora cartea, iar Tudor va lipi abțibilduri, în timp ce eu îi voi coordona.

Numai că erau mai multe aspecte de luat în calcul. Primul e că Maria nu colorează, ci mâzgaleste, iar al doilea e că erau și instrucțiuni de citit în cartea lui Tudor. Am un băiețel tare inteligent, dar nu citește încă la cei patru ani ai lui şi nici nu a putut să dezlipească singur abțibildurile. De fapt, abia le-am desfăcut eu.

De aici, urmarea. Cât i-am citit lui Tudor instrucțiunile de pe prima pagină și i-am desfăcut vreo două abțibilduri, Maria deja colorase primele două pagini din cartea ei și trecuse la următoarele.  Prin colorat vreau să spun că le-a colorat cu totul, de nu se mai vedea deloc vreo imagine. Ulterior, mi-am dat seama şi că acea carte trebuia colorată cu creioane. Maria avea carioci, care acopereau în întregime conturul subtil sau alte detalii ale imaginilor.

Am respirat adânc și-am încercat să îi spun fetiței că ar putea să încerce să coloreze pe partea alba doar. În acest timp, îi dădeam mecanic băiețelului abțibilduri cu mașinuțe.  Aveam să observ apoi că le lipise într-un mare fel. Unele cu roţile în sus, iar altele pe contrasens. Am  respirat încă o dată adânc şi-am profitat de situație să-i mai explic cum e cu regulile de circulație.

Într-un final, dintr-o întreagă carte de colorat se mai vedeau, pe o pagina, luna și vreo trei stele. Colorate cu galben în cea mai mare parte. Restul paginilor se transformaseră într-un fel de pictură abstractă, mult prea complexă pentru mine. În ceea ce privește cartea cu activități, Tudor n-a fost așa harnic ca Maria și n-a terminat-o, dar din jumătate cât a făcut se descurcase foarte bine în proporție de 80 % , ceea ce e mai mult decât ok, dar poate să fie insuficint pentru o persoană perfecţionistă.

Mi-am dat seama că mă simt epuizată și supărată pe mine că stau așa de prost cu atenția distributivă. Mi-am zis în mintea mea că totul e în zadar. Oricât aș încerca, îmi e imposibil să fac o activitate educativă – obiectivul meu – cu amândoi deodată. Pur și simplu nu îmi iese.

Instant, ca o punte de salvare, mi-au apărut în minte cuvintele din titlu și m-am gândit că o lună și trei stele tot sunt mai mult decât nimic, iar în ceea ce privește activitatea lui Tudor, balanța înclina considerabil în partea bună. Astfel că,  chiar și așa,  cu pași mici și rezultate îndoielnice activitățile astea contează și încă mult. Alternativa ar fi să nu le facem deloc şi asta clar n-are cum să fie ok.

În alta ordine de idei, sper ca e evident că cele două activităţi sunt doar exemple. Nu vreau să-i transform în pictori şi nici să le iasă totul perfect. Aş vrea însă să-mi iasă mie, iar articolul acesta e despre cum încerc eu sa îndeplinesc nevoile/dorinţele fiecărui copil și nu reuşesc să fac asta la modul ideal. Nu reuşesc să ne încalţ şi să ne îmbrac pe toţi trei cu câte trei straturi de haine în 10 minute,  cum mi-aş dori, atunci când ieşim afară. Nu reuşesc să îi citesc Mariei cărţi potrivite pentru vârsta ei şi, în exact acelaşi timp, să îi citesc şi lui Tudor cărţi potrivite pentru vârsta lui. Nu reuşesc să cânt, în acelaşi timp, cântecul preferat al fiecăruia, la fel cum nu reuşesc să le dau la amândoi aceeaşi mână, sau să-i mai duc pe amândoi în braţe, în acelaşi timp, şi lista poate continua.

Ideea e însă că nici n-am cum să fac asta. Să tind spre perfecţiune nu e neapărat ceva rău, atât timp cât faptul că nu o pot atinge nu mă deprimă. Altfel, când se ajunge la exprimări de genul „ mai bine nu mai fac nimic” ceva e în neregulă, pentru că orice e mai bun decât nimic. Paşii mici şi înceţi nu-s idealul, dar dacă alternativa e să stai pe loc, sunt mai mult decât bineveniţi. În aceeaşi idee, să citesc două pagini pe zi dintr-o  carte e departe de ce-mi doresc. Cândva, într-un trecut îndepărtat citeam sute, atât de prinsă de poveste, că uitam şi de somn. Două pagini sunt însă de preferat când alternativa e nicio pagină.

Exemplele pot continua, dar cred că sunt suficiente pentru moment. Le-am scris aici în speranţa că nu voi mai uita, voi fi mai blândă cu mine şi voi continua să merg înainte, chiar şi atunci când, în ciuda eforturilor, pare că stau pe loc. Plus că mereu există şi mai greu, după cum se vede în filmuleţul de mai jos, care mi-a îmbunătăţit considerabil starea de spirit atunci când l-am văzut prima oară, pe vremea când Maria era bebeluş.