Există o anumită farmacie unde se poate observa, mare, un afiș pe care scrie  “ În această unitate nu există case prioritare”. Culmea e că fix această farmacie e, probabil, cea mai aglomerată din București, cu cozi interminabile,  de te îngrozești doar când le vezi. Îți trebuie curaj să te așezi la o astfel de coadă, iar dacă mai ai și un bebeluș, sau vreo durere, deja provocarea e și mai mare.

De fiecare dată când văd acel afiș îmi amintesc de mine, în atât de prea multe dăţi. Singură, încă tânără și în puteri în mijlocul unei cozi, la farmacie, sau la un simplu magazin. În spatele meu, vreun bătrân sau vreo mamă cu copil mic, iar eu fie privind în gol, aparent nepăsătoare,  fie destul de nervoasă pe cei din fața mea, fără nici cel mai mic gând de a da cuiva prioritate. Ce lipsă de respect din partea mea!

Numai că nu e chiar așa pentru că da, nervoasă sau nerabdatoare poate că sunt de multe ori, dar nepăsătoare sigur nu sunt. Asta pentru că în general mă grăbesc să ajung undeva. Cum a fost, spre exemplu, atunci cand aveam nevoie de pâine, amândoi copiii erau obosiți și plângeau în  mașină ( Maria era bebelușă) , iar soțul meu nu a găsit loc de parcare. Am coborât cu viteza luminii din mașină, în urletele copiilor. Știam că ei au nevoie să mă întorc cât mai repede. Am stat însă la coadă la casă și nu, n-am putut da prioritate mămicii cu bebeluș din spatele meu, dar nici nu mi-am permis să rog pe alții să mă lase în față, sau, și mai bine, să mă bag eu, pur și simplu, iar ăsta e doar un exemplu şi nu e cel mai extrem.

Mă gândesc la asta atunci când intru în farmacia de care vorbeam, dar și când stau la orice coadă, însoțită de un copil, sau de amândoi, și am în fața mea persoane aparent nepăsătoare sau lipsite de griji. Fiecare are povara lui, îmi zic. Cine știe ce îl așteaptă acasă pe omul din fața mea. Cine știe ce dramă, sau ce dureri ascunde în spatele feței fără expresie. De ce ar fi copiii mei mai importanți decât problema lui, sau chiar decât copiii lui? Nimeni nu e obligat să dea prioritate – mai ales atunci când criteriile după care se acordă aceasta sunt legate strict de aparenţe –  si de prea multe ori chiar nu e ceva care să ţină de bun-simţ sau de respect.  Oamenii care chiar pot şi vor, îți oferă prioritate fără să le ceri asta, iar cu cei cu adevărat nepăsători nu merită să îți pierzi timpul. Ceilalți nu reacţionează în acest sens pentru că nu pot; pentru că au şi ei, la rândul lor, ceva important care nu poate să aştepte, chiar dacă acel ceva nu e vizibil, cum ar fi un baston sau un bebeluş.

Există totuși un anumit comportament pe care nu-l pot nici înțelege, nici accepta. Spre exemplu, nu pot înțelege de ce bătrânul de la coada de azi a ales sa se bage fix în fața mea, care eram însoțită de Tudor și Maria (4 şi 2 ani). În fața mea, care așteptasem la rând, după alte cinci persoane. A intrat glonț în magazinul de pâine și s-a dus drept în față, făcându-se că se uită la ceva. Apoi, rapid, în timp ce eu rămâneam cu mana în aer, lângă el, a întins pâinea și banii (nu, nu era sumă fixă, a trebuit să i se dea rest), fără să-și facă nici cea mai mică problemă, sau să-şi ridice privirea spre mine.

Genul ăsta de comportament – care mai e și premeditat – mi se pare josnic, indiferent de drama pe care o ascunde omul în spate. Acel gen de om, căruia dacă ii atragi atentia, îţi spune cu o faţă nevinovată că nu te-a văzut sau, mai rău,  că ce mare crimă a făcut. În aceeaşi categorie îi pun şi pe aceia care, la fel, se bagă în față,  pe motiv că pun doar o întrebare, dar discuția durează și câte zece minute. Am făcut și eu asta.  Am cerut voie, şi-am adresat o întrebare.  Dar doar atunci când la întrebarea mea răspunsul era scurt, de genul da sau nu.

Altfel, afișul de care vorbeam mai sus mi se pare corect. Mai ales ca cei care merg la acea farmacie, de cele mai multe ori, nu merg  pentru o cutie de nurofen. Cei mai mulţi sunt oameni cu probleme de sănătate mari. Interesant e că tot ei sunt capabili să evalueze situația corect și oricât de bătrâni sau bolnavi ar fi, să îşi ofere locul unul altuia atunci când e cazul.  De fiecare dată când am mers acolo însoţită de Maria – cu ea liniştită, fără să plângă sau să se agite – nu am stat niciodată la coadă şi asta nu pentru că aş fi cerut eu vreun tratament deosebit, ci pentru că toţi oamenii din faţa mea mi-au spus să merg în faţă. E locul în care mi s-a oferit prioritate de cele mai multe ori şi ultimul în care te-ai aştepta să se întâmple asta.

Fiecare om are povara lui şi nu ar trebui să judecăm oamenii pe baza unor aparenţe. Totuşi, în momentul în care începem sa credem cu toată fiinţa că a noastră e superioară și asta ne da dreptul să-i desconsideram și călcăm în picioare pe alții, atunci e o problemă. Mare.

Bătrânul de azi se mişca destul de încet. Mă îndoiesc profund de faptul că ar fi avut o sănătate de fier, dar sigur vorbea limba română şi vedea bine. Ar fi putut, măcar să întrebe. El, alături de mulţi alţii şi nu doar în contextul unei cozi la pâine. Se pare însă că era convins că nimic nu e mai important pe lume ca el, sau ca problema lui.

Altfel, poate ar trebui să ne gândim de două ori înainte să pretindem lucruri de la alţii, doar pentru că noi avem o zi proastă sau o problemă de rezolvat urgent.