N-am nicio intenţie de a filosofa pe tema fericirii. Acest articol e doar un mesaj codificat. 🙂

Altfel, cea mai proastă lecţie de fericire mi-a dat-o o doamnă asistentă de care, din nefericire, îmi voi aminti tot restul vieţii, deşi cu siguranţă aş vrea să o dau uitării.

Era o dimineaţă de august, când un medic mi-a confirmat, privindu-mă în ochi, că soţul meu e foarte grav bolnav. Diagnosticul îl aflasem cu o zi în urmă, dar încă speram că nu se poate să fie adevărat. Partea bună era că avea acces la un anumit tratament. Partea – foarte –  proastă era că nimeni nu putea spune dacă va funcţiona sau nu; nimeni nu-mi putea spune dacă el va mai trăi sau nu şi, daca va trăi, cum va fi viaţa lui şi, implicit, a noastră, mai departe.

Cu doar o săptămână în urmă era considerat a fi un bărbat sănătos fără vreo problemă, oricât de mică. Încă nu-mi venea să cred şi-mi repetam în minte că trebuie neapărat să mă trezesc din acel coşmar. Am izbucnit în plâns imediat cum am ieşit de acolo şi uşa cabinetului s-a închis în spatele meu. O asistentă „binevoitoare” a început să mă certe, spunându-mi că n-am niciun motiv să plâng. Ar trebui să fiu fericită pentru că are acces la tratament. Mi-am înghiţit lacrimile atunci şi-n multe dăţi după aceea. Ba chiar, dându-mi seama că plânsul era total inacceptabil, m-am dus disperată la farmacie să cer nişte pastile care să mă ajute să nu mai plâng – copilăresc, ştiu. Mai trist era că trebuiau să fie compatibile şi cu alăptarea pentru că eram, pe vremea aceea, şi proaspătă mămică de bebeluş încă alăptat. Era musai, in conditiile astea, să fiu fericită!

Mergând în urmă cu şi mai mulţi ani, îmi amintesc cum într-o zi am plâns de fericire. Aveam vreo 12-13  ani şi doar ce trecusem printr-o operaţie de apendicită. Experienţa fusese destul de trumatizantă. Medicina a evoluat aşa de mult de atunci şi până acum că pot spune că cele două cezariene prin care am trecut în ultimii patru ani au fost mult mai uşor de suportat. De fapt, nici nu se compară, deşi, practic, cezariana e o operaţie mult mai complicată.  La durerea resimţită atunci, se adaugau condiţiile foarte urâte din spital. Am numărat clipele până la externare numai că, cu foarte puţin timp înainte de momentul plecării acasă, după ce deja ne făcusem bagajul, o asistentă a venit şi ne-a anunţat că au ieşit prost rezultatele analizelor şi nu mai putem pleca. Îmi amintesc cum am rămas, pur şi simplu, înmărmurită şi n-am mai putut zice sau face nimic. Doar m-am întins la loc pe pat, privind în gol. În cca. 30 de minute, asistenta s-a întors şi ne-a spus că încurcase analizele. Nu aveam nicio problemă. Puteam pleca acasă. La auzul vorbelor ei, am izbucnit în plâns. De fericire!

Ce vreau să spun e că există mai multe feluri de fericire. Există fericirea aceea pură a copiilor mici, care se manifestă prin ochi curaţi şi luminoşi şi apare când te aştepţi mai puţin şi ca urmare a unor lucruri de care noi, adulţii, am încetat să ne mai bucurăm. Asta îmi umple sufletul de fiecare dată când o văd la copiii mei şi dă, la rândul ei, naştere unui alt tip de fericire – a mamei care se bucură pentru şi prin copiii ei.

Sau, mai e fericirea aceea izvorâtă din iubire şi care se manifestă când te întâlneşti pe furiş cu iubitul, în prima noapte de dragoste, sau în ziua nunţii.

Şi mai sunt, cu siguranţă, multe altele, dar aceea izvorâtă din durere e altfel. Pentru că oricât de intensă ar fi, ea vine mereu la pachet cu un gust amar.