Am o listă cu oameni deosebiti. Pe unii i-am văzut doar o dată în viață, în timp ce alții îmi sunt persoane foarte apropiate. De toți încerc să îmi amintesc, atunci când trec printr-un moment greu și mă lovesc de oameni răi. Am nevoie, în astfel de clipe, să conștientizez că există și bine pe lumea asta.

În altă ordine de idei, noaptea trecută nu am dormit aproape deloc. Am stat mult cu ochii închiși și am moțăit, printre gemetele copilului, pe care-l durea în gât și avea nasul înfundat. Nimic grav – pare doar o banală răceală –  dar cu siguranță neplăcut și deloc ușor.

De dimineață, m-am ridicat cu greu din pat – din moment ce n-am dormit, nu pot spune că m-am trezit  – și, după micul dejun, am pornit, la fel de greu și însoțită de amândoi copiii, spre farmacie.

Ne-am luat medicamente și apoi am intrat puțin în Profi pentru că, din motive total absurde, pe care nu le voi dezbate aici, acum, n-aveam lapte și alte câteva lucruri necesare prin casă. Nimic deosebit. Până la urmă,  absurd ar fi să te prindă boala cu frigiderul plin de mancare proaspătă și dulapul de medicamente la fel de plin.

La Profi, am cumpărat, printre altele, doi ardei pe care i-am pus în pungă si-am mers la cântar, unde am apăsat de câteva ori, fără succes, tasta 49. Nimic nu se întâmpla.

Am văzut atunci o angajată care aranja legume pe rafturi și am rugat-o să mă ajute, arătându-i problema. Am aflat că, de fapt, nu era nicio problemă. Eu apăsam pe tasta greșită. Tastele pentru cântărire erau deasupra, fix în fața mea, mari și vizibile. Le apăsasem de atâtea ori în trecut, dar azi pur și simplu nu le-am văzut și-am folosit altele. Am exclamat  un “vai” și-am bâguit mai multe scuze. Nu-mi venea să cred că fusesem capabilă de așa o gafă.

Cu cea mai caldă voce din lume, femeia a zis: “ Nu-ti face nicio grijă,  mami. Ni se întâmplă tuturor. Plus că ai doi copii. Cine știe câte altele ai pe cap acum.”

Vorbele astea și, mai ales, felul în care au fost spuse, au trezit în mine niște sentimente pe care mi-e greu să le descriu. Pot părea nimicuri și desigur că  putem spune că sunt eu mai sensibilă acum, pentru că n-am dormit și oboseala își spune cuvântul. Sau putem spune că încă mai sunt oameni buni, care îi înțeleg pe ceilalți,  dar sunt atât de putini că simpla lor apariție e copleșitoare.

Cert e că mi-a venit să plâng și cu greu m-am abținut, tot drumul spre casă.

………………………………………………………………………………………………………

Titlul l-am formulat astfel pentru a scoate și mai bine în evidență un anumit contrast. De la începutul anului  tot port discuții (pe mail sau la telefon ) cu operatori specializați în relații cu clienții, fără pic de empatie sau, mai degrabă, fără pic de nimic. Toate astea, în condițiile în care încerc să rezolv o problemă pentru care nu am nici cea mai mică vină eu. Din contră.

Pare că lucrurile sunt tare pe dos pe lumea asta. E evident, în condițiile astea, că femeia de la Profi n-ar putea sa lucreze într-un departament de Relații cu clienții. Acolo e nevoie de oameni care să cunoasca psihologie,  sau altele asemenea; de oameni care să-și stăpânească foarte bine emoțiile, care să nu lase intimidați sau impresionți, să știe să manipuleze și să păcălească, sau să formuleze mesaje cu cuvinte atent alese, prin care să nu se incrimineze în vreun fel pe ei, sau compania pentru care lucrează. Nu-mi plac generalizările -am mai zis asta –  și prin frazele pe care doar ce le-am scris mă contrazic pe mine, știu. Probabil că există și în domeniul ăsta oameni buni și foarte buni și nu-i corect să vorbesc eu așa despre ei. Sunt însă prea obosită acum ca să mă mai gândesc și la asta și să încerc să fiu corectă. Tot ce-am întâlnit în acest domeniu, în ultimele luni, m-a întristat și dezamăgit și asta e varianta cenzurată a ce am simțit.

Altfel, pe femeia de la Profi o trec pe lista mea de oameni speciali și îi mulțumesc. Gesturile mici, aparent nesemnificative, pot avea un impact uriaș asupra altor oameni.