Aud sau citesc adesea tot felul de fraze motivaționale despre cum ar trebui să apreciem viața pentru că avem doar una, sau despre cum la alții e mult mult mai greu și supraviețuiesc, sau chiar se descurcă remarcabil și, prin urmare, dacă ei pot, oricine poate. Am spus și eu astfel de fraze, mie, sau altora, și chiar am fost la extremă într-un anumit moment greu al vieții mele, când nu mai suportam să aud oameni în jurul meu plângându-se de nimicuri, în timp ce eu trăiam o adevărată dramă, demnă de un film. Numai că nu m-am mai suportat nici pe mine în acest fel, în preajma oamenilor, și am preferat să mă izolez, decât să critic, sau să mă umplu de furie și de frustrări pentru că oamenii se poticnesc la fiecare nimic și nu înțeleg cît de puternici sunt în realitate. Aveam o vorbă pe atunci și încă o mai am. Nu-mi aparține, dar nici nu știu să spun cine a rostit-o prima data – Atunci când singura variantă pe care o ai e să poți, nu mai există nu pot. Sunt atât de multe lucruri în viața mea despre care am zis că nu le-aș putea face vreodată și totuși le-am făcut… Sunt convinsă că fiecare om are lista lui.

Între timp, lucrurile s-au mai schimbat. Mai întâi, desi cred în continuare că fiecare om are o serie de resurse de care nici măcar nu e conștient și care îl fac să să se descurce în situații foarte grele, cărora nu și-ar fi imaginat că le-ar putea supraviețui, există totuși și oameni care, cu adevărat, nu pot. În orice context există învingători, supraviețuitori și victime. Nu poți învinui/ certa/ condamna o victimă pentru că e victimă și nici nu e corect să o compari cu un supraviețuitor, sau să i-l dai exemplu.

Oamenii nu invață din greșelile altora și nici nu se transformă în supraviețuitori sau în învingători pentru că alții pot. Puterea exemplului e mare, dar adevărata putere e doar în fiecare dintre noi. Trebuie să se miște ceva în tine și să asimilezi cu adevărat o anumită convingere. Spre exemplu, în cazul copiilor, dacă un copil nu reușește să se îmbrace singur, nici nu va reuși ca prin minune, după ce educatoare i-a arătat cum toți copiii din grupă pot și numai el nu. Din contră, auzind astfel de comparații, va crede despre el doar rău și desi are resursele necesare pentru o activitate așa simplă, îi va fi și mai greu. Se schimbă însă lucrurile când este lăsat in ritmul lui și singur ajunge să îi observe pe ceilalți.

În altă ordine de idei, după un început de articol așa dramatic, pot spune despre mine că trec printr-o perioadă de monotonie și plictiseală. Din cauza vremii și a faptului că nu conduc mașina, sunt blocată în cartier cu copiii și asta nu-mi place. Aș avea pofta să mă plimb, să vizităm diverse etc. Nu pot face asta și sunt și foarte lipsită de inspirație și entuziasm și a devenit o provocare grea să ne umplu timpul. Copiii mă simt uneori și devin și ei morocănoși și plictisiți iar mie îmi pare că secundele trec așa de greu, că aproape apuc să le și văd și mă simt uneori ca și cum aș fi închisă în cartierul acesta, altfel destul de frumos, dar în care singura noastră distracție e să mergem la Profi sau la Mega și în eternul loc de joacă din spatele blocului.

În aceste condiții, mi-am amintit de un film pe care l-am văzut și pe care-l recomand tuturor celor care au nevoie de un plâns bun, sau de o altă perspectivă. Se numește Camera – Room – și e despre o femeie răpită, ținută captivă într-o cameră și violată în reptate rânduri, preț de mai mulți ani. În acea camera ea rămâne însărcinată, naște și creste un copil, până la vârsta de 5 ani, când reușesc amândoi să scape. Filmul e inspirat din întâmplări reale, prin care au trecut mai multe femei. Dincolo de drama complexă din atât de multe puncte de vedere, pe care nu-mi  propun vreo clipă să o analizez aici, am reținut din film cum femeia, cu zero experiență și resurse minime – avea doar o cameră – încearca să găsească și bucurii pentru copilul ei. Cu greu ne putem imagina cum e să trăești închis într-o cameră, alături de un copil mic, aflat la vârsta explorărilor și plin de energie. Noi nu mai știm ce să facem într-un apartament cu trei camera plin cu jucării și într-un cartier întreg.

Amintindu-mi de acest film, primele mele gânduri au fost: Cum a reușit ea – unde ea reprezintă de fapt toate acele femei care au trait o dramă similară – și eu nu pot?! sau Dacă ea a reușit, trebuie să reușesc și eu! sau Uite cât de greu le e altor femei și prin ce traume trec ele, în timp ce eu, care mă aflu într-o situație privilegiată,  știu doar să mă plâng.

Numai că toate aceste fraze nu au deloc rolul de a motiva – prin urmare, nici pe mine nu m-au ajutat – ci de a trage omul și mai în jos. Vin la pachet cu un profund sentiment de învinovățire și denigrare a propriei persoane. Eu sunt o nerecunoscătoare și nu știu să apreciz minunile din viața mea.

În realitate însă, eu nu-s deloc o persoană privilegiată ci sunt o persoană normală cu o viață normală. Anormalul e în povestea din film și în toate celelalte povești reale care se petrec în jurul nostru, zi de zi. Comparându-ne cu supraviețuitorii unor drame nu ne facem deloc bine. Resursele acelea supranaturale se aactivează fix în astfel de momente traumatizante. Nu putem pretinde nouă sau altor oameni să trăim/trăiască drame care nu ne/le aparțin. Putem emaptiza, cu scopul de a ajuta, dar nu e corect să preluăm durerea și să o facem a noastră, anulându-ne astfel toate celelalte sentimente normale în realitatea pe care o trăim. De exmplu, e în regulă și de dorit să ne pară rău pentru toți copiii săraci , să facem donații cât și când putem, alături de alte fapte bune. Totuși, în momentul în care nu mai putem mânca o prăjitură pentru că alții nu au nici măcar o pâine, sau ne certăm groaznic copiii că nu și-au mâncat friptura, spunîndu-le  că alți oameni mor de foame, mi se pare că apare o problemă.

Astfel, în loc să mă învinovățesc că nu sunt capabilă să îmi trăiesc viața cu puterea pe care aș avea-o dacă aș trăi o dramă, m-am gândit că mai productiv ar fi să-mi validez sentimentele. Mă simt ca și cum aș fi prinsă într-o capcană? Da, așa mă simt și dacă așa mă simt, fix așa e, chiar dacă gratiile închisorii sunt invizibile pentru ochii celorlalți și, uneori, chiar și pentru ai mei. Are vreo importanță dacă a mea capcană e mai urâtă sau mai frumoasă ca a altuia? Nu. Contează doar cum o simt eu și în felul acesta e corect să mă raportez la ea. Nu e deloc sănătos să ne trăim viața prin comparație cu a altora, fie ea mai bună sau mai rea. Nu  e deloc productiv să spun că dacă ea a reușit să iasă din ceva incomparabil mai greu, trebuie să reușesc și eu. Important e să descopăr ce pot face eu pentru a ieși din camera mea – nu a ei – , sau pentru a supraviețui pînă când voi găsi cheia să deschid ușa. Sau până vine primăvara.