Era o vorbă, cum că atunci când ai de ținut un discurs în fața mai multor oameni și ai emoții, să ți-i imaginezi pe acei oameni în chiloți.

Adevărul e că, uneori le atribuim oamenilor din jurul nostru puteri mult mai mari decât cele pe care le au și asta generează frică. Imaginându-ne oamenii de care ne e teamă în ipostaze normale, comune tuturor, ne dăm ușor seama că fix asta sunt și ei. Tot oameni. Dacă dăm jos costumul pretențios al unui personaj care ne îngrozește și îl vedem dezbrăcat și, implicit, vulnerabil, dar și cu toate imperfecțiunile pe care orice om le are, diminuăm puterea pe care o are asupra noastră și pe care, cumva, tot noi i-am dat-o.

Mie, de exemplu, îmi e teamă de mulți oameni, în special de medici. Când merg la medic nu mai văd omul, ci doar medicul și ajung să mă comport ca un copil. Atât de vulnerabilă mă simt eu.

Frica asta e atât de mare că mi-aș dori mult ca niciunul din copiii mei să nu ajungă să simtă în felul ăsta. Numai că ei simt și cel puțin băiețelului îi e teamă de medici și nu, nu e atît din cauza mea, cît din cauza experiențelor pe care le-a avut el, iar asta face să fie dificilă vizita la medic.

Într-o zi însă, trebuia să mergem la medicul de familie pentru un control 100% inofensiv, în urma căruia urma să primească avizul pentru reintrarea în colectivitate. Nu a primit bine vestea iar eu, desi mă străduiam să-l înțeleg și să-i accept emoțiile, începeam să-mi pierd răbdarea. Mai întâi pentru că știam că va trebuie să facem asta destul de des (să mergem să luăm aviz, deci să mergem la medic) și nu mă încânta ideea ca el să reacționeze astfel.  Apoi, pentru că doamna doctor e o femeie minunată în cabinetul căreia eu am reușit să uit de frica mea. Mai mult, pentru că locuim în același cartier, cînd era mai micuț, baiețelul meu chiar se juca cu fetița dânsei în parc. El nu își mai amintea asta. Eu însă îmi aminteam și astfel mi-a venit o idee minunată.

Am început să îi povestesc copilului despre omul din spatele halatului de medic. Am început să îi povestec despre mama fetiței cu care el se juca în parc și despre mama care se trezește dimineța, pregătește micul dejun și apoi își ajută fetița să se îmbrace și o conduce la școală; se duce apoi la muncă, unde își ia halatul cel alb și consultă pacienții; le zâmbește și îi ajută. Seara, se întoarce acasă, la copil și îi pregătește cina; poate citesc împreună o poveste, râd, se joacă; sau poate dorm împreună.

I-am povestit mult, bazându-mă pe ce știam, dar și inventând lucruri care ar putea fi adevărate. Încercam, în timp ce îi vorbeam, șă îmi imaginez la modul cel mai real, viața medicului nostru. Rezultatul a fost că băiețelul nu a avut nici cea mai mica problemă la consult. A cooperat minunat, a vorbit frumos și a fost chiar relaxat.

Provocarea a devenit însă mai mare, acum că trebuie să mergem la control la medicul care l-a operat în urmă cu mai multe luni. În primul rând, pentru că experiența copilului cu acest medic nu e chiar cea mai plăcută. E greu pentru un adult să digere faptul că, desi se simte bine și nu-l doare nimic, trebuie să treacă printr-o durere mare ca să prevină apariția uneia și mai mari. Nici nu-mi imaginez cât de greu poate să fie pentru un copil. Când ochii îi străluceau de bucurie și se juca și alerga vesel fără să-l doară nimic și apoi am mers la spital, domnul doctor l-a operat și asta a venit la pachet cu durere fizică și o mulțime de restricții… Totul ca să îi fie bine. Numai că lui îi era bine și înainte și nu știu nici acum dacă a înțeles de ce a fost nevoie să treacă prin acea intervenție chirurgicală.

Pe lângă asta, domnul doctor e și un om impunător, căruia îi lipsește căldura doamnei doctor care ne e medic de familie. De fapt, e atît de impunător că și mie îmi inspiră teamă uneori. Plus că nu știu nimic despre dânsul… Știu însă că e tot om, la fel ca noi, ceilalți.

Mi-am amintit și că a zis cândva că pleacă în concediu într-un loc în care fusesem și noi, dar și că are verighetă pe deget, deci, cel mai probabil, are și copii. Da, nu cred că le mai citește povești de noapte bună. Sigur sunt mari, dacă există. Dar asta nu înseamnă că nu le-a citit cândva.

Mai mult, domnul doctor doarme și el noaptea și se trezește, la fel ca noi ceilalți și ia micul dejun. Tot la fel ca noi ceilalți, mă îndoiesc că acasă stă îmbrăcat în costum. Cine știe, poate chiar are vreo pijama cu ursuleți. 😊Cel mai important detaliu însă e acela că domnul doctor a fost și el bebeluș și înainte de asta a stat în burtică la mama lui – iar asta nu am spus-o eu, ci Tudor.

N-am ajuns încă la control… Nu știu cum o să fie. Posibil să plângă copilul, copleșit de amintiri. Plânsul însă e normal. La fel sunt și emoțiile. Cred însă că ne va ajuta pe amândoi faptul că ne-am dat seama că medicul e și el om. Cu toții suntem și fiecare, la rândul lui, inspiră teamă altuia, în funcție de poziția pe care o ocupă la un moment dat. Chiar și atunci când e un simplu spectator, într-o sală plină, în fața căruia un alt om trebuie să țină un discurs.

Sursa foto

https://pixabay.com/ro/copii-fete-ascundere-surprins-juca-464652/