″…. A terminat răspunsul la ultima întrebare, iar eu am rămas câteva secunde privindu-l. A spart el tăcerea spunând în timp ce mă privea în ochi:

• Nu mă treceți nici dumneavoastră, nu? As fi învățat mai mult dar nu a vrut niciunul să-mi dea caietul… Știu că nu mă credeți…
• De fapt, te cred, am zis eu. Știu ca așa a fost. Dar mai știu și că dacă ai fi venit la orele mele nu era nevoie de asta. Ar fi fost suficient să fii prezent și ai fi învățat destule, doar ascultând. Jumătate din colegii tăi fix asta au făcut…
• Da… știu… a spus, plecând privirea. Am încercat să vin, dar era prima oră…
• Uite, am zis eu. La materia mea ai nota de trecere. Te-ai descurcat foarte bine acum și eu cred că meriți din plin asta.
• Mulțumesc, doamna.
• Dar vreau să te întreb ceva… După cum cred ca știi, eu nu voi mai fi profesoară aici anul următor. Cel mai probabil, nu ne vom mai întâlni niciodată…Vreau să știu ceva  și te rog să-mi spui adevărul, oricare ar fi acesta. Totul va rămâne aici, în clasă… De ce lipsești? Nu doar la ora mea. În general.
• … Pentru că îmi e foarte greu să mă trezesc  (orele începeau la 12) a spus, privindu-ma în ochi.
• Dacă îți e greu sa te trezești, înseamnă că te culci foarte târziu…
• Da…
• Dar ce faci noaptea?
• Stau cu băieții prin cartier…

N-am îndrăznit sa îl întreb ce face concret, noaptea, cu băieții prin cartier, dar am aflat că “baietii” erau mult mai mari decât el. El avea vreo 14 ani și era inacceptabil să nu iasă cu ei. Asta era viața lui.

L-am întrebat și ce face ziua și a zis că atunci când nu doarme se uită la televizor, în timp ce părinții au treaba lor, în alta cameră. Nu-mi amintesc modul exact în care a formulat răspunsul atunci când l-am întrebat de părinți, dar senzația pe care am avut-o în acel moment a fost ca ei erau undeva departe, în lumea lor, unde nu era loc și pentru el. În orice caz, e sigur ca nu erau în vreun fel preocupați de ce face sau ce i se întâmplă copilului lor. Pentru că da, era un copil – chiar dacă încetase să se mai comporte astfel – și pe acest copil încercau profesorii să -l educe cu forța. De la acest copil, care își petrecea nopțile cu băieții și zilele dormind,  se așteptau sa stea docil în bancă și să înghită tot ce predau ei.

Eu m-am înțeles bine cu el, după un început foarte prost – în care a fost o adevărată provocare să-mi țin ora cu el în clasă. Perioada bună a început cu scuze de ambele părți și asta a creat o astfel de relație.  Dar eu am admis atunci ca dincolo de elevul cel rău și nerespectuos se afla un copil si-am încercat să îl văd și să văd unde am greșit eu. Ceilalți profesori erau destul de furioși pe el. Îi sfidase un an întreg și-acum, la final, niciunul nu avea nici cea mai mică intenție să-l treacă clasa. Il puneau însă să își ia lecțiile și să învețe, amăgindu-l că poate îi vor da nota de trecere. El își dăduse însă seama că îl mințeau.

Târziu, mi-am dat seama că acest copil se comporta în oglindă. Altfel, știa ce-i ăla respect, chiar dacă era repetent. Atunci când reușea să ajungă la orele mele, vorbea frumos, era atent, se implica în desfășurarea lecției și în dezbateri. Nu ajungea însă prea des pentru că era într-adevăr prima oră. Dacă se culca după 2 noaptea era destul de greu să ajungă la școală la 12. Ca idee însă, respectul n-are nicio legătură cu notele mari. A început să mă respecte când i-am arătat că merit asta. Altfel,  când toți cei din jur nu-i dădeau nici cea mai mică șansă de reușită și îi spuneau doar cât de rău e, fix așa se comporta și el. Supraviețuirea în stradă, în viața reală, era prioritară și pe bună dreptate. Cu ce îl ajuta acolo faptul că învăța la școală despre drepturile omului, sau să vorbească corect gramatical?…″

Aceasta e o poveste reală, prezentă în mult prea multe școli din România…