Observ din ce în ce mai multe mesaje ale profesori care cer anumite privilegii. Cer un statut special, cer să fie apărați și, mai ales, unii cer să li se ofere din nou libertatea de a putea pedepsi elevii. Acești elevi care au prea multe drepturi și au uitat ce e respectul.

Eu nu cred în efectele pozitive ale pedepsei și nu cred nici că România e pregătită pentru un statut privilegiat al profesorului. Pentru că sunt prea mulți care nu-l merită. De asemenea, nu cred că drepturile elevilor au făcut să scadă respectul pentru profesori.

Uneori, mă infurii tare când văd când văd cum unii oameni cred că un copil poate învăța doar de frică și mă îngrozește faptul că ei sunt profesori. Mă îngrozesc când îi văd cât de porniți sunt împotriva părinților și a copiilor, care pare că sunt responsabili de toate relele de pe pământ. Totul se întâmplă din cauza celor șapte ani de-acasă și când aud asta îmi vine să ies de pe toate grupurile de profesori și să mă închid în bula mea. Numai că nu pot, căci în doi ani copilul meu va merge la școală.

Apoi, văd articole de genul acestuia,  în care se vorbește despre o doamnă profesoară bătută de un elev. Atunci, îmi amintesc. Îmi amintesc și înțeleg bine toată furia și frustrarea din postările unor profesori. Și mie mi-a fost frică și încă tare. Îmi amintesc de ultima școală de la care mi-am dat demisia. Îmi amintesc de acea clasă unde nu am găsit nicio cale de comunicare. Îmi amintesc de acel elev despre care i-am spus soțului meu că îmi inspiră frică. Dacă m-aș fi întâlnit cu el, singură, pe stradă, nu cred că lucrurile s-ar fi terminat bine pentru mine. Copilul avea probleme mari. Școala nu oferea niciun suport, iar mie îmi era teamă pentru siguranța celorlalți elevi și pentru mine. Dacă se întâmpla ceva, orice, la oră, totul era responsabilitatea mea. Mi-am permis luxul de a renunța, dar dacă, spre exemplu, aș fi putut să-l dau afară de la oră pe acel elev,  probabil că nu-mi dădeam demisia. Scăpam de elevul care agita clasa și reușeam să-mi fac ora la un nivel decent. Aparent, aș fi rezolvat problema și tot aparent ar putea părea că asta-i  soluția.

Cazurile despre care vorbesc unii profesori nu sunt inventate. Ele sunt reale și nu-s puține. Există acele situații în care, pe orice parte te-ai duce, nu găsești soluție. Da, părintele nu cooperează și nu, nu poți face nimic fără acordul părintelui. Nu poți trimite copilul la psiholog – presupunând că acesta există – dacă părintele nu-și dă acordul, iar  când părintele nici la telefon nu răspunde – de deplasat până la școală nici nu mai vorbim – nu ai ce face. Oricât de frumos ai vorbi, nu reușești să spargi bariera. Oricât de frumos ai vorbi, nu reușești să îți faci ora în liniște. Uneori, chiar nu se poate și da, ți-e frică. Pentru că desi ești adult, copilul ăla e cât tine de mare. Afară din școală are gașcă. Nu-i pasă de nimeni și nimic și dacă la un moment dat îți pierzi controlul – pentru că ești om – tot tu ești vinovat. Dacă te mai și filmează, ajungi blamat de o țară întreagă, fără loc de muncă, la colțul rușinii. Acela la care nu mai ai voie să-l pui pe elev.

Să presupunem însă că s-ar aplica toate măsurile cu caracter punitiv. Profesorii ar dobândi un statut privilegiat, iar elevii/părinții ar fi pedespsiți de fiecare data când deranjează în orice fel – cât de mic – profesorul. Unii oameni spun că așa s-ar redobândi respectul față de profesori. Eu spun că frica nu-i același lucru cu respectul.

Presupunând că o parte din elevii cu comportament problematic s-ar înfricoșa atât de tare încât să nu mai repete acest comportament la școală, nu cred că asta rezolvă problema în esență. Scopul nostru nu e să avem elevi care stau ca sfinții în bancă ci să avem adulți responsabili. Violența naște violență. Dacă elevul nu îndrăznește să-i zică/facă nimic profesorului, toate bune și frumoase pentru profesor, dar asta nu-l va împiedica pe acel elev să facă rău în alte părți.

Eu cred că problema e în altă parte și da, pornește chiar de la ignorarea faptului că există elevi cu comportament cu adevărat problematic – elevi periculoși (nu exagerez). Dacă am înceta să ignorăm acest tip de elevi și cadrele didactice ar fi pregătite corespunzător pentru a lucra cu ei, atunci cred că ceva s-ar  scimba. Așa cum se dau bonusuri pentru cei care aleg să lucreze la sate, așa lucrul cu astfel de elevi ar trebui măcar să fie o alegere conștientă. Plus că unii oameni nu pot, pur și simplu. Îți trebuie mai mult decât să fii un profesor bun ca să te descurci la anumite clase și e în regulă să fie astfel. Alții ar putea, dar nu știu cum. Nu au resurse, nici ale lor proprii, nici din altă parte, ca să facă asta. Nu au fost învățați cum să facă asta.

La primul meu contact cu elevii, la clasă, am avut un șoc și nu, nu era o clasă dificilă. Aveam să aflu mai târziu ce înseamnă o clasă cu adevărat dificilă. Ideea e însă că nimic nu mă pregătise cu adevărat pentru realitatea din școală

Pregătirea profesorilor e superficială și-atunci nu e de mirare că sunt oameni care consideră că doar cu forța și imbrăcat în armură poți răzbi în acest sistem. Altfel, toți copiii au dreptul la educație, chiar și  – sau mai ales – aceia care provin din familii cu probleme, în care nu au pe nimeni interesat de soarta lor. Acești copii au nevoie de ajutor și nu au nevoie să fie puși la colțul rușinii, sau să fie dați afară de la oră. Nu există copii răi. Există doar copii care suferă.

Sursa foto

https://pixabay.com/ro/photos/copil-fetita-furie-toane-1548229/