De câțiva ani sunt mândră de mine pentru că pot spune că nu regret nimic din viața mea, fără ca asta să însemne vreo clipă că am făcut doar lucruri bune. Din contră. Mai mult, am reușit să accept și întâmplările urâte (mai puțin una), asupra cărora nu am deținut în niciun fel controlul și în urma cărora am suferit. Am reușit să găsesc un sens în ele; să înțeleg că ele m-au făcut ceea ce sunt acum și în urma lor am ajuns să gândesc așa cum gândesc acum. Sunt lucruri pe care nu le-aș fi înțeles niciodată dacă n-aș fi trecut prin anumite întâmplări. Și da, mă bucur că le înțeleg, chiar dacă pentru asta a fost nevoie să doară înainte.

Sună a clișeu, nu?

Totuși, oricât aș încerca să mențin un echilibru, mai am momente proaste în care emoțiile înclină balanța și nu în direcția bună. Atunci, mă trezesc dorindu-mi tare să nu fi făcut/trăit un anumit lucru. Vreau să mă întorc în trecut, vreau să schimb momentul acela. E chinuitor și cred că astea sunt, de fapt, tot regrete. În momentul în care conștientizez ce mi se întâmplă, mă opresc însă pentru a îmi propune mie un exercițiu. Sau două. Nu-mi spun că e absurd și deloc sănătos să ai regrete ci, pur și simplu, mă întreb eu, pe mine:

Presupunând că ai putea schimba trecutul, înțelegi că dacă schimbi trecutul se schimbă și prezentul? Ești dispusă să îți asumi acest risc?

Presupunând că ai putea schimba trecutul… Lucrurile astea au mereu un preț (în povești fantastice, bineînțeles). Ai fi dispusă să te întorci în acel moment pe care îți dorești să-l schimbi și să îți retrăiești din acel punct toată viața, zi după zi, oră după oră, minut după minut, secundă după secundă?… Cu mențiunea că,din nou, vei schimba și prezentul, iar prin prezent nu se înțeleg doar lucrurile care derivă direct din acel moment trecut pe care-l urăști.

Mereu, fără excepție, răspunsul la aceste întrebări este nu. E nu pentru că îmi apare în minte tot ce iubesc și tot ce bun în prezentul pe care-l trăiesc.

În momentul în care îmi răspund la aceste două întrebări, ceața se risipește și totul devine clar din nou și-atunci pot spune iar că nu regret nimic și pentru nimic în lume nu aș da timpul înapoi. N-aș schimba nimic din trecutul meu, dacă prin asta există cel mai mic risc de a pierde ce am bun în prezent și-acum parcă nu mai sună a clișeu.

Ideea e că nu putem schimba trecutul, oricât de dureros ar fi el, iar întrebările mele de mai sus sunt doar un exercițiu de imaginație. Trecutul e bine să fie acceptat. Altfel, pierzându-ne în regrete și neacceptare, construim azi un nou trecut pe care-l vom regreta mâine.