Povestea asta cu copiii care împart sau nu jucării e veche și o să tot fie. Mă îndoiesc profund de faptul că își va găsi vreodată rezolvare sau că toți părinții – nu copiii – vor ajunge la vreo înțelegere, mai ales că există puncte de vedere dintre cele mai extreme.

Subiectul m-a preocupat și pe mine pentru că, după cum știți, am doi copii de vârste apropiate. Nu credeam însă că voi avea și ceva de spus despre asta, până când am fost martora unui incident care m-a marcat. O mamă de băiețel de vreo trei ani aproape că a forțat un alt băiețel de vreo opt ani (posibil să fi fost fratele celui mic; în orice caz, era rudă apropiată) să dea celui mic un fel de jucărie. Cel mic urla ca din gură de șarpe – cum știm cu toții că poate să urle un copil la vârsta aceasta, chiar și atunci când nu știe ce își dorește – și se liniștea instant atunci când reușea să pună mâna pe obiectul dorit. Cel mare însă plângea cu lacrimi adevărate care au rămas pe obraji mult timp după ce întâmplarea s-a terminat. Implora să fie lăsat în pace spunând că e al lui și e important pentru el, iar cel mic i-l va strica. Mama îi răspundea, neimpresionată, că îl va primi înapoi în ziua următoare. Cu greu și după prea mult timp, femeia a cedat și au reușit cumva să-l păcălească pe cel mic că obiectul a fost aruncat la coș. Totul s-a terminat cu bine. Urletele au încetat și nicio urmă din conflictul puternic nu a mai rămas. Doar lacrimile de care spuneam mai sus…

Nu a fost asta singura întâmplare de acest fel observată, dar a fost una prea puternică – mai sus e doar un foarte scurt rezumat – pentru a o putea ignora și mă gândeam că ar fi bine să privim puțin lucrurile  și din perspectiva băiețelului mai mare – a cărui suferință era mai mult decât evidentă –  dar și din perspectiva tuturor copiilor care sunt constrânși de adulți să își împartă jucăriile împotriva voinței lor.

Mie îmi pare că avem tendința de a îi privim pe cei mici așa mici cum sunt ei doar când e convenabil pentru noi. Altfel, avem de prea multe ori de la ei pretenții de oameni mari. Uităm că lumea lor e mică și sub nicio formă nu acceptăm că obiecte nesemnificative pentru noi au pentru ei o importanță maximă. Suntem capabili să ne înfuriem foarte tare dacă ni s-a murdărit bluza preferată, dar dacă un copil strică jucăria altui copil spunem repede că nu-i nimic. Nici nu ne trece prin cap să împrumutăm obiecte fragile, la care ținem mult, dar presăm copilul să facă astfel cu cele importante pentru el. Sau, mai rău, spunem că îi vom cumpăra noi altul, dând astfel obiectelor strict o valoare materială.

Copiii mici, mai mult ca oricine, sunt capabili să iubească sincer și tare de tot obiecte fără viață. Poate și pentru că până la o anumită vârstă ei au o gândire magică. Nu zic că era cazul băiețelului de mai sus. Acolo era vorba în primul rând despre un obiect pe care el, la rândul lui, îl obținuse greu iar asta îl făcea și mai prețios. Altfel însă, cred că ar fi bine să ne amintim și să înțelegem că o jucărie poate fi la fel, sau mai importantă pentru un copil, decât sunt, spre exemplu, mașina sau telefonul mobil pentru adulți. Spun mai importantă pentru că cel mic nu va plânge cu gândul la toți banii pe care i-au dat părinții pe jucărie ci, mai degrabă, cu gândul la persoana care le-a dăruit-o sau la cât de frumos s-au jucat înainte cu ea sau la multe alte motive neînțelese de noi adulții.

Mi-aș dori și eu o lume în care să nu mai aud niciun plânset de copil și în care toți să împartă tot ce au și niciunul să nu se supere din nimic. Cu siguranță m-ar durea capul mai rar, dar altfel, îmi dau seama că o astfel de lume ar putea părea cel puțin ciudată. În lumea asta reală, mici conflicte sunt normale – chiar și când se lasă cu urlete – și în aceste conflicte adultul ar trebui să fie – zic eu – doar un mediator și nu cel care își impune punctul lui de vedere. Copiilor ar trebui să li se respecte dreptul  de a nu împărți jucăriile, sau alte obiecte dragi lor. Eu, de exemplu, le spun mereu copiilor mei de ce e bine să împarți, dar le spun și că dacă nu sunt pregătiți nu e nevoie să facă asta. În consecință, uneori impart și alteori nu, în funcție de starea lor de spirit sau de semnificația jucăriei. Uneori mi-aș dori să procedeze altfel, dar am învățat că e mai bine așa. Cert e că o criză de plâns n-ar trebui, din punctul meu de vedere, să fie factorul decisiv într-o astfel de situație. Am fost martoră la o mulțime de astfel de crize și sunt sigură că nu se întâmplă nimic rău dacă un copil plânge pentru că nu primește o jucărie care aparține unui alt copil. Dacă celălalt copil e însă constrâns să i-o ofere s-ar putea întâmpla câte ceva rău. Cum ar fi, de exemplu, să ajungă să credă că mereu cîștigă cel care urlă mai tare sau e mai mic; sau că el și sentimentele lui n-au nicio importanță. Ce-i sigur însă e că nu va învăța din această experiență că e ok și frumos să împartă.