Cred că în telenovele am văzut acele povesti în care un barbat iubește atât de tare o femeie încât o încurajează să meargă în brațele altuia. Pentru că ea iubea pe altul și pentru că el o iubea atât de tare încât își dorea ca ea să fie fericită, chiar dacă fericirea ei însemna nefericirea lui.

Sigur a fost in telenovele, din moment ce în viața reală e plin de povești de dragoste cu forța. Acestea încep în adolescență, când el sau ea imploră să nu fie părăsiți, pentru că viața nu mai are sens dacă relația aia se sfârșește. Continuă apoi cu relații defecte care durează chiar și “până când moartea îi va despărți”.

Despre toate acestea mi-a răsărit în minte o idee. S-ar putea ca cel/cea care alege să ofere libertate să nu iubească neapărat mai mult sau mai curat ca cel/cea care imploră sau constrânge pe altul să rămână într-o relație nedorită. S-ar putea ca iubirea sa fie la fel de mare în ambele cazuri iar diferența să fie dată de modul în care această iubire se manifestă.  Prea mulți dintre noi nu știm cum să iubim, chiar dacă simțim iubirea cu toată ființa noastră. Nu știm să exprimam această iubire, nu știm să o transmitem; nu știm să fim atenți la cei pe care îi iubim și să ne asiguram că nu doar simțim iubire noi ci o și dăm mai departe și cel iubit chiar simte că e iubit.

Neștiința asta începe mult mai devreme, încă din clipa în care ne naștem, iar ideea asta mi-a venit de la o carte pe care o citesc în prezent.

Prima mea reacție la simpla idee de a citi o carte despre iubire nu a fost chiar bună, mai ales că vorbește despre cum să ne iubim copiii. Oricât de deschisă pretind că îmi e mintea, n-am putut să-mi opresc un gând care-mi spunea cu ironie că am ajuns să învățăm din cărți cum să iubim.

Numai că nu-i așa. Cartea asta nu te învață să iubești. Nici nu cred că ar putea și, în plus, în naivitatea mea, eu cred că toți oamenii știu să iubească și iubesc sau au iubit măcar o dată în viață. Nu știu însă cum să își exprime iubirea, iar cartea Cele cinci limbaje de iubire ale copiilor fix asta ne învață. Să fim atenți la copilul nostru și să nu ne mulțumim doar cu a îl iubi – căci de iubit sigur îl iubim – ci să ne asigurăm că el se simte iubit. Putem face asta transmițându-iubirea noastră în felul în care are el nevoie. Pe scurt, așa cum scrie și în carte, învățăm să îi spunem te iubesc într-un fel în care el să și înțeleagă și să se simtă iubit; fix pe limbajul lui.

E foarte frumoasă cartea și m-a cucerit de la primele pagini prin chiar aceasta lecție.  Atât de tare, încât atunci când o voi termina cred că voi citi și varianta pentru adulți. Sunt sigura că voi avea doar de câștigat din asta și cred că dacă am învăța cu toții cum să facem ca persoanele iubite să se simtă cu adevărat iubite, lumea ar fi mai bună. Altfel, ne vom tot confrunta cu situații în care dăm totul, dar pare că niciodată nu-i suficient. Pentru că acel tot nu e de fapt ce-ar trebui să dăm, dar ne putem da seama de asta doar dacă suntem atenți și la nevoile celuilalt și nu doar la iubirea noastră.