Mi-am amintit de o zi din toamna trecută… Eram de-a dreptul epuizată, în timp ce aproape fiecare clipă din viața mea trecea cu repeziciune. Tudor doar ce începuse să meargă la o grădiniță privată care avea marele dezavantaj de a nu fi aproape de casă, iar asta ne cam dădea viața peste cap.

În dimineața aceea, ne-am trezit cu greu și, după câteva lungi îmbrățișări udate de lacrimi, am reușit să conving băiețelul să plece cu tatăl lui. Am rămas apoi singură cu Maria, am schimbat-o și hrănit-o, m-am jucat putin cu ea, am pregătit ingredientele pentru mâncare, am iesit afară, ne-am jucat în parc si am fost și să cumpărăm pâine, ne-am întors acasă, am pus mâncarea pe foc, am schimbat-o iar pe Maria, i-am citit și am pus-o la somn, după care am trezit-o, ne-am îmbrăcat pe amândouă si am pornit spre grădiniță să îl luam pe fratele ei, în timp ce o hrăneam cu ceva ce se dorea a fi masa de prânz, pe drum. Toate astea în trei ore, căci atât aveam la dispoziție. Am petrecut apoi vreo 30 de minute pe autobuz, în timp ce în restul drumului am alergat, ajungand însă la timp la grădi, de unde am preluat băiețelul care, după cum era de așteptat, dorea să fie ținut în brate. M-am bucurat că aveam la mine manduca ( un fel de marsupiu ) și, astfel, am pornit din nou la drum, cu Maria în carucior si cu un băiețel un pic prea mare în brațe, într-un sistem de purtare. În felul ăsta am trecut pe lângă un domn care nu doar că s-a uitat la noi ca și cum atunci aterizasem de pe lună, a mai făcut și exclamații. Am încercat să îl ignor, dar faptul că-s departe de a fi atât de puternică, m-a făcut să-mi amintesc chiar și azi privirea lui. Oare de ce fac oamenii asta? Adica, imi dau si eu seama că aratam, poate, ciudat așa încărcată cu copii, dar nu cred că asta e atitudinea potrivită…

Am înghițit în sec si am pornit mai departe, povestindu-le copiilor despre cât de frumos ne vom juca. Urma să ne întâlnim cu prietena mea pe care ei pur si simplu o adoră, într-unul din parcurile mari ale Bucureștiului. În stație am facut și schimb, reușind să o pun pe Maria în manduca și pe Tudor în cărucior și, astfel, am urcat în autobuzul ce urma să ne ducă în parc. Sau, cel puțin așa credeam eu, până când am constatat cu uimire că în fața mea se ridic măreț un Carrefour. Mi-am aruncat ochii spre numărul autobuzul. Da, urcasem în autobuzul greșit…

Am făcut rapid cateva calcule în capul meu și mi-am dat seama că plimbarea în parcul mare era compromisă. Le-am povestit copiilor cu un entuziasm de care nu s-au prins că era fals despre ce lucruri frumoase ne vom lua din Carrefour și am sunat-o pe prietena mea să o anunț că nu mai ajungem în parc. În realitate nu înțelegeam deloc de ce trebuie să am un așa ghinion și nici n-aveam vreun chef de cumpărături. Ba chiar, eram tare dezamăgită pentru că sperasem la măcar cateva minute de pauză.Am mers în schimb în Carrefour de unde chiar le-am cumpărat ceva ce își doreau de mult timp, după care am pornit spre casă cu promisiunea fermă că ne vom juca în parcul de lângă bloc.

Odată ajunși acolo, i-am convins să urcăm puțin în casă ca să mai scap și eu de bagaje și să merg la toaletă. Acolo, însă, ne aștepta surpriza zilei.

Când am intrat, pe hol era apă. Un adevarat lac care creștea cu repezicune. Apa curgea cu presiune din bucătărie, de la calorifer.

În timp ce îmi doream să dispar pur și simplu de pe pământ, am respirat adânc, m-am asigurat că nu e nimic electric pe jos și am rugat copiii să stea liniștiți, în timp ce eu încercam să opresc apa. Nu am reușit. Am pus un lighean, am băgat copiii în casă și le-am pornit televizorul care era soluția noastră pentru situații de urgență. N-a prea avut efect, căci treaba din bucătărie li s-a parut mult mai interesantă. Ca să nu mai lungesc însă povestea, cert e că am reușit, până la urmă, să opresc apa, să chem instalator, să fac curat in bucatarie și să ies si la joaca promisă în parcul de lângă bloc. Nu mă întrebați cum. Cert e că eram epuizată fizic și psihic și nu înțelegeam de ce totul trebuie să fie așa. Mă saturasem deja de zilele nebune în care alergam dintr-o parte în alta, datorita faptului ca grădinița era prea departe. Asta deja pusese capac.

Seara însă, când m-am liniștit puțin și am făcut o revizie a zilei un mic amanunt mi-a atras atenția. Dacă nu aș fi urcat în autobuzul greșit, aș fi ajuns acasă mult mai târziu. La cât de mare era presiunea apei ce curgea din calorifer, sigur ar fi ajuns la vecini și cel putin în toată sufrageria mea Pe scurt, dacă nu mi se întâmpla ceva rău, mi s-ar fi întâmplat ceva și mai rău.

M-am gândit atunci la faptul că viața s-ar putea să fie presărată din plin cu astfel de momente. Cu momente în care ni se întâmplă ceva rău sau neplăcut, pentru care ne supărăm și pe care nu-l înțelegem dar care, de fapt, ne ferește de ceva și mai rău. Doar că nu suntem conștienți de asta.

Acum, în prezent, sunt ușor tristă. Luni trebuia sa semnam contractele cu noua grădiniță, iar marți, pe 1, copiii ar fi trebuit să înceapă. Totul era planificat, noi eram cât se poate de pregătiți. Numai că, duminică seara, Maria a început să aibă simptome de boală, pentru ca luni de dimineață să se trezească răcită. Bine, e mult spus să se trezească pentru că în noaptea aceea nu a dormit și nici noi pe lângă ea.

Treaba asta nu mi-a picat deloc bine, dincolo de suferința fetiței, dar mă gandesc acum că o avea și întâmplarea asta rostul ei. Care anume? Nu știu încă. Poate nici nu voi afla vreodată… Important e doar să înțeleg și să accept asta. Să accept că nimic nu e întâmplător și ceea ce în anumite momente ni se pare a fi ceva rău s-ar putea să fie ceva bun.