Într-o zi, băiețelul meu mi-a propus să jucăm un anumit joc Momentul nu era unul bun. Eu nu mă simțeam deloc bine și n-aveam poftă să fac nimic. Plus că, deși jocul în sine era drăguț, trezea în mine niște amintiri nu tocmai plăcute. Astfel că i-am spus că deja încercasem să facem ce îmi cerea și nu îi plăcuse deloc, iar eu nu mai doresc să mai încerc încă o dată, având în vedere cât de urât se comportase atunci. Un răspuns deloc frumos din partea unei mame, dar fără de care n-aș fi aflat, încă o dată, ce înțelept e copilul meu. M-a privit în ochi și mi-a spus simplu – Atunci aveam doar trei ani. Eram mai mic. Acum sunt pregătit să încerc din nou. Bineînțeles că la auzul acestor vorbe și-au făcut apariția superputerile de mamă și am reușit să fac un efort și să-i îndeplinesc dorința. Succesul a fost maxim.

M-am gândit mult la vorbele lui, zilele acestea. După ce, timp de mai mulți ani singurul loc ocupat de mine, într-o mașină, a fost cel din spate, din mijloc, puternic presată între două scaune de copii, doar gândul de a mă așeza din nou pe scaunul șoferului îmi inspira frică. Poate și pentru că frica era ultima mea amintire de pe vremea când condusesem și ajunsesem la concluzia că nu pot face asta.

Aș fi putut trăi liniștită, în felul acesta, dar mai multe motive puternice m-au împins să încerc din nou. Eram, însă, convinsă, că nu voi reuși și mă gândeam să renunț. Să renunț înainte de a începe; să renunț pentru că nu am reușit cândva. Pe când luptam cu acest impuls, mi-am amintit de Tudor și am început să îmi repet în minte că eu nu mai sunt același om care eram în urmă cu atâția ani. Am evoluat, m-am schimbat, am crescut. Sau, cum ar spune băiețelul, atunci aveam douăzeci de ani; eram mai mică; acum sunt pregătită. 🙂 Am descoperit, nu fără uimire, că fix așa e. Eu chiar nu mai sunt la fel ca atunci când aveam douăzeci de ani. De fapt, nimeni nu e. Cu toții ne schimbăm. Cu toții creștem. Uneori însă nu conștientizăm și rămânem blocați pe un nu pot pe care îl considerăm universal valabil. Da, uneori chiar nu putem și e perfect normal să fie astfel, dar acel nu pot e valabil doar în prezentul lui. Atât. Dacă o dorință trece testul timpului, faptul că nu am putut să o îndeplinim într-un trecut, nu înseamnă că nu putem nici în prezent. Dacă o rană a rămas nevindecată pentru că nu am fost pregătiți să o închidem într-un trecut, nu însemnă că nu putem nici în prezent. Sau, și mai simplu, dacă ceva nu ne-a plăcut într-un trecut, nu înseamnă că nu ne place nici în prezent; la fel și invers, desigur.

Fie că vrem, sau nu, cu toții ne schimbăm. E nevoie doar să vedem asta și, desigur, e nevoie și de un strop de curaj, iar în cazul copiilor, pentru că de la ei am pornit, e nevoie și de multă perseverență. Ei se schimbă și mai repede ca noi, adulții. Ar fi bine să ne amintim asta de fiecare dată când simțim că nu vom reuși niciodată. Orice nu putem în prezent, vom putea într-un viitor. Poate chiar mâine.