Psihoterapie

Am reușit, după mai multe încercări, să scriu acest articol, dar când a fost să-l public am ezitat. Astăzi am citit o frântură dintr-o știre care mi-a dat curajul să dau click pe public. Pentru că eu cred că este nevoie de multe articole pe tema aceasta și dacă și eu pot publica unul, atunci e bine să o fac.

Se întâmpla în urmă cu aproximativ trei ani… Într-o zi, băiețelul meu, care avea atunci doi ani și câteva luni, a început să schiopăteze. În primă fază, nu am acordat prea mare atenție. Am crezut că e o joacă. Cum însă nu se oprea, am început să mă îngrijorez. Am făcut o programare la medic, dar până să ajungem efectiv în cabinet am căutat pe Google. Știu că nu e bine, dar mereu fac asta. Google nu înlocuiește niciodată medicul adevărat, dar mă ajută să clarific anumite aspecte și să înțeleg mai bine ce ni se întâmplă atunci când suntem bolnavi. E adevărat că uneori aduce și panică, dar e un risc pe care mi-l asum, de cele mai multe ori. Numai că panică e un cuvânt nesemnificativ raportat la ce am simțit când am citit rezultatele căutării, în ziua aceea. Am înghețat instant, pe dinăuntru, și am simțit nu cum totul se prăbușește în jurul meu, ci cum mă prăbușesc eu. Brusc și total, fără să văd vreo cale de întoarcere.

Dacă aș fi fost un om cu o viață normală – încă n-am reușit să îmi dau seama ce înseamnă normal, dar folosesc cuvântul – probabil că nu mi s-ar fi părut nimic în neregulă la ce am citit pe Google și probabil că aș fi ratat un anumit cuvânt. Un cuvânt de existența căruia nici nu știusem o bună parte din viața mea și pe care îl învățasem în variante mult mai complicate, când băiețelul avea doar 9 luni. Nu eram însă un om normal. Eram un om distrus care simțea că nu mai poate duce o altă lovitură a vieții. Și chiar nu mai puteam. Eram un om distrus căruia dintre zecile de cauze banale care ar fi putut sta în spatele problemei copilului i-a sărit în ochi una. Una singură – neuropatie, un cuvânt regăsit în denumirea complicată a bolii tatalui său.

Am zis nu. Nu pot duce asta. Nu!

Toată lumea a spus nu. Sigur nu e asta! Eu am tăcut atunci, dar, în mintea mea, am spus – Asa ați zis și când s-a imbolnavit tatăl lui. Că e imposibil să aibă așa o boală teribilă. Și, totuși, o avea. Orice e posibil. Mai ales că are tatăl bolnav. Iar pe mine mă omoară încet doar gândul că așa ceva ar putea să fie posibil.

M-am chinuit teribil în clipele ce au urmat, până am ajuns la clinică. Am intrat în cabinet singură și, cu vocea tremurândă, i-am spus medicului toată povestea. I-am spus despre boala soțului meu și apoi i-am povestit simptomele copilului. M-a ascultat cu atenție și rabdare și apoi a vorbit. A spus singurul lucru pe care nu m-aș fi așteptat să îl spună – Dar dumneavoastră cum vă simțiți? Aveți pe cineva să vă ajute? Ochii mi s-au umezit instant. Cu o singură excepție, era prima dată de când se îmbolnăvise soțul meu, când cineva se interesa de mine; când cineva mă întreba pe mine cum mă simt eu și când cineva afirma că (și) eu aș avea nevoie de ajutor. I-am spus că mi-e greu, dar nu e ca și cum aș avea de ales. Mi-a dat numele unui psihoterapeut despre care mi-a povestit foarte frumos. Mi-a spus că și doar o dată dacă ajung, tot e bine. Abia apoi am discutat despre copil și l-am chemat în cabinet să îl consulte.

Absolventă de psihologie fiind, credeam destul de tare în terapie și eram perfect conștientă de faptul că și eu am nevoie de sprijin, numai că îmi era fizic imposibil să ajung. Aveam doi copii, amândoi mici, și pe nimeni cu care să îi pot lăsa. Soțul meu era acasă în acel moment, dar boala lui făcea ca totul să fie dificil. Nu-l puteam lăsa singur cu doi copii atât de mici.

Totuși, când am ajuns acasă, în ziua aceea, am pus mâna pe telefon și am sunat. Mama mea, care reușea să ne viziteze foarte rar, era la noi atunci, iar eu m-am gândit să încerc. Probabil pentru că atinsesem cu adevărat o limită. Printr-o minune am găsit loc fix în aceeași zi. Cineva anulase o programare.

Am ajuns la cabinet și am reușit să îi spun doamnei povestea noastră, pe scurt. I-am spus că situația e neclară și că, cel mai probabil, băiețelul are ceva banal; că trebuie să-l urmărim preț de două săptămâni, timp în care va purta încălțăminte specială; că e posibil ca doar încălțămintea să rezolve problema și să nu aibă aceeași boală pe care o are soțul meu, dar primul pas e să așteptăm acele două săptămâni și să nu trecem imediat la investigații invazive. Că toată lumea spune că o să fie bine, dar că eu mă simt atât de rău că nu pot duce nici măcar gândul că există cea mai mică posibilitate ca băiețelul meu să aibă aceeași boală ca tatăl lui. I-am spus asta și-apoi n-am mai putut vorbi. Am plâns doar. Am plâns mult. Atât de mult că prima dată când m-am gândit să scriu acest articol m-am gândit să-l numesc Plătim pentru a plânge. Pentru că eu, în ziua aceea, am dat bani unui om care mi-a ascultat plânsul, iar asta mi s-a părut a fi ceva trist. E trist cum noi, oamenii, știm atât de puțin să ne ascultăm unii pe alții. Să ne ascultăm chiar și – sau mai ales – atunci când nu spunem nimic și să ne ascultăm atunci când plângem. E trist, dar, desigur, e și normal. Pentru că poate să fie teribil de greu să asculți durerea unui om și nu oricine poate face asta, iar acesta e unul dintre motivele pentru care e bine că există psihologia. Pentru că durerea are nevoie să fie exprimată. Altfel te sufocă pe dinăuntru.

Când am ieșit din cabinet mi-am dat seama că mă simt diferit. Nu eram veselă și nici nu dispăruseră problemele, dar mă simțeam puțin mai bine, iar la cât de rău mă simțisem înainte, acel puțin chiar făcea diferența. Mai întâi n-am înțeles de ce și ce exact mi se întâmplase. Până la urmă, fusese doar o primă ședință în care discutasem la modul general. Deși știam pe dinafară teoria, altfel e când o trăiești. Apoi, mi-am dat seama că am simțit, pentru prima dată în viață, cât de mult contează această ascultare; cât de mult contează să poți spune ce simți fără să fii judecat, fără să ți se dea sfaturi nesolicitate și fără să ți se spună să nu mai plângi; am simțit cât de mult contează ca cineva să îți înțeleagă durerea și să te lase să ți-o exprimi, fără să îți spună că o să fie bine, pentru că nu despre ce o să fie este vorba. Apoi, am simțit că, între cei doi copii și boala soțului meu, încă mai exist si eu, ca ființă distinctă, cu nevoi și dorințe.

Am stabilit să mai merg. Pentru că dacă încetezi să mai crezi că nu există nicio soluție, soluțiile apar. Astfel că, în caz că nu găseam nimic altceva, aveam să merg împreună cu fetița mică, care era, pe vremea aceea, o bebelușă foarte liniștită. Nu era ideal, desigur, dar eu aveam nevoie de sprijin în acel moment și aveam toate șansele să mă părăbușesc dacă nu-l primeam. Sau, mai bine spus, aveam nevoie de ajutor să mă ridic, pentru că dacă reușisem să nu cad atunci când se îmbolnăvise soțul meu, căzusem în clipa în care aflasem că e posibil să fie bolnav copilul meu.

Din fericire, am reușit să stabilim o oră la care prietena mea cea mai bună nu era la muncă. Nu i-a fost ușor, dar a venit de câteva ori dimineața, la 7.30, la noi, înainte să plece la muncă și a rămas ea cu copiii și soțul meu. Ușor, ușor, el și-a găsit calea prin care să rămână singur cu copiii. Prietena mea nu a mai venit și eu am continuat să merg singură la terapie. Îmi era frică de faptul că s-ar putea întâmpla ceva rău în lipsa mea și îmi țineam, bineînțeles, telefonul pornit – cum nu se face în mod normal – pentru orice s-ar fi ivit. Nu s-a ivit nimic, iar ei trei au reușit să se descurce minunat împreună, în timp ce eu am început să mă vindec. Erau multe de vindecat, motiv pentru care am continuat să merg și după ce s-a confirmat că băiețelul nu era afectat de boala tatălui său, pentru că, după cum poate v-ați dat seama, aceasta fusese doar cireașa de pe cel mai amar tort. Am continuat să merg, iar aceasta a fost una dintre cele mai bune decizii din viața mea și perioada în care am crescut cel mai mult. Pentru că terapia nu înseamnă doar vindecare, ci și dezvoltare. Acest blog a apărut în perioada în care făceam terapie. 🙂

Am scris acest articol din mai multe motive. Mai întâi pentru că aveam nevoie să-l scriu, dar și pentru că am vrut să-mi spun părerea despre importanța psihoterapiei, într-o manieră care să și conteze. Pentru că e greu să faci primul pas, mai ales când ai în față o mulțime de obstacole care sunt, sau par de nedepășit. E greu, dar merită și recomand asta din tot sufletul. Un terapeut nu îți rezolvă problemele și nu poate vindeca boli incurabile, dar eliberarea din urma unei astfel de ședințe e de neprețuit și poate să te ajute să vezi lucruri pe care înainte nu le puteai vedea. Pentru orice există vindecare, sau măcar un strop de mai bine și atunci când te simți teribil de rău chiar și un strop contează.

Apoi, am mai scris acest articol pentru toți acei oameni, femei sau bărbați, care nu sunt ei bolnavi, care se numesc aparținători și care trăiesc și suferă în umbră și înțeleg bine ce vreau să spun, dacă citesc aici. Am vrut să scriu multe articole pentru voi, am început multe articole. Poate le voi publica, într-o zi. Între timp, vreau să știți că și voi contați. Și voi suferiți. Și voi aveți nevoie de sprijin. E bine să îl căutați și să îl primiți. Va face diferența. Vă veți simți mai bine. Meritați să vă simțiți mai bine!

La final, în calitate nu doar de persoană care a făcut terapie, ci și de absolventă a Facultății de Psihologie, recomand, în primul rând, terapia în cabinet, față în față cu terapeutul. Totuși, pentru că uneori chiar nu se poate și pentru că orice sprijin e mai bun decât niciun sprijin, terapia online este și ea binevenită și, mai nou, puteți primi sprijin și prin mesaje, prin intermediul unei platforme care reunește mai mulți psihologi și psihiatri. Plus că, în cazul persoanelor cărora le e mai greu să se deschidă în fața unui alt om, chiar poate să reprezinte un avantaj această variantă. Platforma despre care vorbesc se numește AtlasHelp. Puteți citi mai multe despre ea aici.

În ceea ce îi privește pe cei care cunosc persoane în situații asemănătoare cu cea descrisă de mine mai sus, le recomand să acorde atenție și persoanei care nu e bolnavă. Faptul că îi oferiți sprijin pentru a îl ajuta pe cel/ cea bolnav(a) e important, dar nu suficient. 🙂

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this:
search previous next tag category expand menu location phone mail time cart zoom edit close