Vă amintiți cum era atunci când mergeați la bancă? Unii poate ați mers și în ultimul timp. Există în toate băncile – sau cel puțin în toate în care am intrat eu – o linie desenată pe jos, alături de un afiș pe care scrie mare – RESPECTAȚI LIMITA DE DISCREȚIE. Dacă vă amintiți asta, atunci vă amintiți, poate, că pentru unii oameni linia și afișul ăsta erau invizibile. Le simțeai respirația în ceafă și asta te făcea să te simți inconfortabil pentru că discutai informații confidențiale, dar nu doar din cauza asta. Inconfortabilul venea, în primul rând, din cauza afișului și din cauza liniștii. Acestea două ne făceau să conștientizăm mult mai bine cum alți oameni ne invadează spațiul personal. Pentru că fiecare om are un spațiu personal și nu-i place să intre în el străini, iar asta nu-i o treabă nouă. Am învățat despre ea în urmă cu mult timp, la facultate, dar mi-am amintit acum. M-am gândit că dacă toți am respecta, sau am fi respectat spațiul personal al celuilalt, virusul ăsta s-ar răspândi mult mai greu pentru că, de fapt, respectarea distanțării sociale înseamnă fix același lucru. E doar o chestie de perspectivă atunci când vorbim despre această regulă și nu doar despre ea. Cred că niciunui om normal nu-i place să stea ca o sardină în autobuz, sau să simtă respirația caldă a unui străin pe propria față. Cred că niciunui om normal nu-i place să strănute sau să tușească altul în fața lui, sau să mănânce mâncarea plină de secreții care îi aparțin altui om. Da, știu, sună dezgustător, dar fix asta se întâmplă atunci când mâncăm cu mâinile nespălate.

Toți avem nevoie de respectarea spațiului personal. Gândiți-vă de câte ori ne-am plâns de aglomerație sau cum, atunci când mergem în parc, alegem banca cea goală și nu cea pe care era deja așezat un alt om. Cum la restaurant nu ne-ar pica bine dacă am fi așezați alături de un necunoscut la masă, sau cum ne-am dori toți să ne permitem o clinică privată unde am putea fi cazați într-o rezervă.

Lucrurile astea sunt naturale și normale. Da, oamenii sunt ființe sociale, dar asta nu înseamnă că trebuie să ne îmbrățișam pe stradă. Mi se pare însă că există tendința de a încălca reguli doar pentru că sunt. Spre exemplu, bătrânii sunt nemulțumiți pentru că au program. Un program care le permite, practic, să stea șase ore afară, pentru nu trebuie să scriem și ora pe declarație și sigur sunt mulți oameni care s-au prins de asta. Oare câți dintre ei petreceau, înainte, șase ore afară?

La fel, părinții cu copiii mici erau și sunt nemulțumiți de faptul că sunt obligați să țină copiii închiși, iar asta le afectează copiilor sănătatea. Dar știți, oare, cât am căutat eu o grădinița în care copiii să fie scoși afară? Stiți că nu am găsit? Cât timp au fost ai mei copii la grădiniță, stăteau închiși câteva ore acolo, într-o cameră cât sufrageria mea. Erau palizi și moleșiți atunci când îi luăm pentru că nici fereastra nu era deschisă prea mult. Știți, îi trăgea curentul… iar la fel ca ei sunt mulți. Chiar mai rău, dacă ne gândim că ai mei stăteau doar până la prânz și ieșeam cu ei în parc după amiaza. Alți copilași stăteau închiși de la 8 dimineața la 6 seara. Într-o cameră.

Apoi, mai e vremea. Știți cum e parcul de lângă blocul meu toată iarna și jumătate din primăvară și toamnă? Ați ghicit! Pustiu, sau aproape pustiu. Știu asta pentru că eu chiar am ieșit cu copiii mei. Zilnic. La finalul sezonului trecut, când avea doar doi ani, Maria ajunsese să creadă că parcul din spatele blocului e doar al nostru. S-a supărat teribil când au ieșit, de nicăieri, copiii la soare și se jucau cu jucăriile ei. Pentru că mulți copii nu stau închiși doar când merg la grădiniță, sau la școală. Mulți copii stau închiși tot sezonul rece, deci cam o jumătate de an, iar dacă i se pare cuiva că exagerez, îl felicit pentru că nu face parte dintre părinții care își țin copiii închiși. Altfel, dacă nu îi vedem, nu înseamnă că ei nu există. Doar că n-avem cum să îi vedem, pentru că nu ies. Asta nu i-a împiedicat, desigur, să fie foarte supărați că nu mai au voie să iasă. E normal, e drept. E normal ca atunci când nu ai voie sa faci ceva, să îți dorești, să te superi că ți se interzice. E normal, dar asta nu înseamnă că e și corect, sau că nu e trist. E foarte trist.

E trist pentru că atât timp cât nu vom schimba perspectiva din care privim lucrurile vom suferi în continuare toți, la grămadă. Spre exemplu, ieri am ieșit afară. Pentru prima dată, după nici nu mai știu cât timp – cred că vreo două luni – am ieșit afară, alături de copii. Ni s-au întâmplat multe, dar nu le scriu acum pe toate și nici pe cele mai grave. Aștept să îmi mai treacă furia. 🙂 Vă povestesc însă despre acel moment în care copiii mei stăteau liniștiți pe marginea unui trotuar. Un trotuar care avea minim doi metri lățime deci loc suficient să se circule în siguranță. Doar că nu toți au văzut asta. Doi oameni au simțit nevoia să treacă printre ei. Copiii stăteau liniștiți și priveau un melc, iar doi oameni au simțit nevoia să treacă fix printre ei, aproape să calce și melcul. Oare ce regulă au încălcat acei oameni? Regula care spune să păstrăm distanța socială? Aceea care spune că avem toți dreptul la un spațiu personal? Sau e vorba doar despre bun simț aici? Sau, poate, exagerez eu și ei n-au greșit cu nimic. N-au greșit cu ninic atunci când s-au apropiat la mai puțin de o palmă de doi copii mici, în plină pandemie, fără să poarte mască și în condițiile în care era mai mult decât suficient spațiu pentru a păstra distanța. N-au greșit cu nimic întrerupând joaca unor copii, că doar nu era mare lucru că ei se jucau pentru prima dată afară, după două luni de stat in casă… Care e răspunsul corect? Nu voi spune eu, dar știu sigur că nu despre Coronavirus e acest răspuns. Uneori tind să cred că el e cea mai mică problemă a noastră. Nu ne omoară el și nu ne face el viața mai urâtă. Ne descurcăm destul de bine și singuri și ne descurcam și înainte.

Sursa foto – Kate Trifo – Unsplash