Secretul pe care ar trebui să îl cunoaștem cu toții

Milton era un copil fericit, fix așa cum sunt cei mai mulți dintre copii, până într-un anumit moment al vieții lor. În cazul lui Milton, acel moment a venit atunci când un băiat mai mare și mai puternic l-a îmbrâncit și, pentru că a fost întrerupt de învățătoare, l-a amenințat, spunandu-i că tot va reuși cumva să pună mâna pe el. Confruntat cu acea amenințare, Milton a devenit abătut și trist. Se întreba de ce dorește acel băiat să îi facă rău și îl speria chiar și doar gândul că se vor întâlni din nou. De fapt, era atât de îngrozit că se gândea doar la asta, iar în noaptea aceea aproape că nu a dormit, de frică. În acel timp în care mintea lui era concentrată toată pe ceea ce ar putea să fie într-un viitor, motanul lui, pe care îl iubea nespus, miorlăia în întunericul nopții. Milton, însă, nu l-a auzit. Era prea absorbit de gândurile sale.

În dimineața următoare, băiețelul a descoperit că motanul lui fusese agresat de un câine din vecini. De asta miorlăia, dar cum Milton era prea preocupat de frica ce pusese stăpânirea pe el, nu îl luase în seamă și, implicit, nu îl putuse ajuta.

Da, aceasta este o poveste pentru copii și nu, nu este deloc o poveste tristă, din contră. Autorul nu scoate în evidență părțile mai puțin bune și nici nu trage el concluzii din întâmplarea cu motanul, ci îi lasă pe copiii care citesc să facă asta. Apoi urmează și alte întâmplări care au scopul de a îi reînvăța pe copii despre importanța și puterea prezentului, iar prima dintre ele e tot despre motan care, deși fusese agresat cu doar puțin timp în urmă, reușește să regăsească imediat bucuria de a toarce liniștit în brațele stăpânului său.

Am citit singură această carte pentru că eram mult prea entuziasmată pentru a aștepta. Plus că nu eram sigură că se va potrivi copiilor mei, având în vedere faptul că este recomandat să fie citită începând cu vârsta de 8 ani. Am cumpărat-o, însă, și am și citit-o pentru că eram foarte curioasă să descopăr un renumit autor de cărți de dezvoltare personală – Eckhart Tolle care a scris, printre altele, Puterea prezentului – prin intermediul unei cărți pentru copii.

Eu știu că, spre deosebire de noi, adulții, copiii mici chiar trăiesc în prezent. De asta, de exemplu, plâng după mama chiar și dacă li se spune că ea va reveni în cinci minute – pentru ei contează că mama nu e lângă ei atunci, în prezent; e mai important pentru ei ceea ce este, decât ce va fi, sau ce a fost.

Mai știu și că noi, adulții, le predăm zilnic lecții prin care îi învățăm că e mai important viitorul decât prezentul – să se grăbească pentru a nu întârzia, să mănânce sănătos ca să crească, sau ca să fie sănătoși într-un viitor, sa nu se joace într-un anumit fel pentru a nu se lovi într-un viitor; să se spele ca să nu se îmbolnăvescă, să învețe ca să aibă un loc de muncă și sa nu moară de foame și tot așa, până într-acolo încât pare că tot ce facem e ca să ne fie bine, sau să nu ne fie rău în viitor, uitând să ne mai bucurăm și de prezent. Cam ca egiptenii a caror cea mai importantă preocupare părea să fie construirea unui mormânt ce avea să le asigure fericirea după ce vor muri, deci nu pe lumea asta.

Până la un punct e bine, desigur. Nu poți trăi cu totul în prezent, fără să te gândești deloc la mâine. Dacă, spre exemplu, nu te gândești și la ce vei mânca într-un viitor, te vei trezi că îți e foame și ai frigiderul gol. Desigur că se pot găsi soluții și atunci, dar nu mereu cele mai bune și cred că fiecare a trăit măcar o dată în viață clipa aceea exploatată la maxim într-o anumită reclamă în care descoperi că ” Nu ești tu când ți-e foame”. Concluzia ar fi că avem nevoie să ne gândim și la viitor, să ne formulăm obiective, să facem planuri, să prevenim situații neplăcute. Totuși, atunci când viitorul și/sau trecutul ocupă tot sau aproape tot prezentul nostru, s-ar putea să avem o problemă.

Spre exemplu, eu am fost de multe ori tristă din cauza unor lucruri care au fost, sau despre care mă gândeam că or să fie. E normal, până la un punct, dar, la fel ca în poveste, s-a întâmplat ca în astfel de momente copiii mei să aibă nevoie de mine și eu să nu reușesc să le fiu alături. Când soțul meu s-a îmbolnăvit, am învățat pentru prima dată să trăiesc o clipă frumoasă, în ciuda întunericului care mă înconjura. Veneam de la spital, plângeam tot drumul în taxi, dar când ajungeam la ușa apartamentului nostru îmi ștergem lacrimile, respiram adânc și zâmbeam. Intram în casă, îmi luam copilul în brațe și ma jucam cu el. Nu puteam pune prea bine treaba asta în cuvinte; o făceam, cumva, intuitiv. Era prea greu totul, nu era nevoie să fac eu să fie și mai greu, astfel că nu jucam niciun fel de teatru cu Tudor, băiețelul meu. N-am putut și nici nu cred că voi reuși vreodată, pentru că băiețelul acesta pare că are înăuntrul lui cel mai bun detector de emoții. Dacă nu sunt bine în vreun fel, mă simte imediat. Nu am reușit și nici nu cred că voi reuși să îl păcălesc cu un zâmbet fals. Astfel că m-am gândit atunci că nu vreau să îl fac să sufere. La doar nouă luni era prea mic ca să îi pot explica tragedia prin care trecem. Am preferat să îl țin departe de ea, măcar în anumite momente. Îl priveam, îi simțeam mirosul, îl ascultam și mă gândeam doar la el atunci când eram cu el. Da, soțul meu era în spital, iar eu aș fi urlat de durere, dar pe nimeni nu ajuta daca eu mă gândeam doar la asta. Să urlu de durere cu un copil mic lângă mine însemna să fac durerea și mai mare și să o extind si la copil. Astfel că, deși nu mereu, într-una din cele mai grele perioade din viața mea am reușit să îi ofer copilului meu momente de bucurie autentică. Soțul meu nu se făcea bine dacă plângeam cu copilul în brațe, dar copilul meu râdea dacă reușeam să fiu prezentă cu totul, alături de el.

Aceasta nu a fost o lecție universal valabilă pentru mine. Au fost momente în care am uitat de ea, sau momente în care, deoarece nu am putut să o exprim bine în cuvinte, nici nu am luat-o în calcul; au fost momente în care mi s-a părut absurd să o iau în calcul. La începutul perioadei cu Coronavirusul, de exemplu, mă gândeam că nu am cum să râd, când în lume mor atât de mulți oameni, uitând că faptul că eu nu râd nu schimba nimic în bine, din contră. Astfel că nu o dată nu m-am putut juca cu copiii mei pentru că eram prea tristă, sau prea îngrijorată. M-am simțit atât de rău la început, că mi-am amintit fix de vremea în care soțul meu era bolnav tare și mi-am dat seama că trebuie să învăț să râd din nou. Să plâng și să mă descarc dacă am nevoie, dar să nu uit să și râd. Am început să îmi privesc copiii cu mai mare atenție și să învăț de la ei cum să mă bucur de prezent. Acest prezent în care suntem sănătoși și împreună.

Am descoperit apoi cartea Secretul lui Milton care m-a ajutat să constientizez și mai bine treaba asta și să îmi reglez și mai mult comportamentul. Spre exemplu, în seara în care am citit-o eram tristă și n-avea chef de nimic, iar Tudor mă ruga să îi povestesc de pe vremea când el era mic. Am zis nu, pentru că voiam să doarmă. Voiam ca el să doarmă și eu să rămân singură cu gândurile mele triste. Mi-am amintit atunci de motanul lui Milton și m-am răzgândit. Am respirat adânc și i-am spus copilul meu o poveste frumoasă de pe vremea când era bebeluș. Băiețelul a fost fericit, iar la final chiar și eu m-am simțit mai bine. Pentru că doar ce trăisem prezentul. Un prezent în care, la fel ca în aproape fiecare seară, stăteam cuibăriți în patul nostru și povesteam frumos.

Acum, e clar că vă recomand cartea, dar indiferent dacă alegeți sau nu să o citiți și să aflați întreg secretul lui Milton, mi-ar plăcea ca, dacă ați ajuns până aici cu cititul, să rămâneți din acest articol cu amintirea despre întâmplarea cu motanul. De fiecare dată când gânduri despre trecut sau viitor vă încarcă mintea și sufletul, asigurați-vă, înainte să le lăsați să curgă, că nu se află în preajmă vreun motan care să aibă nevoie de voi atunci, în prezent. Dacă nu e niciunul, e perfect. Puteți lăsa gândurile să curgă și vă puteți descărca, sau vă puteți lăsa cuprinși de deznădejde. Dacă, însă, există un motan, alegeți să îl auziți și nu îl lăsați să miaune singur, în întuneric. Respirați adânc, alegeți să îl vedeți și să îi zâmbiți. Trecutul sau viitorul mai pot aștepta puțin. 🙂

Nota 1 – Uneori, motanul din poveste suntem chiar noi. Nu copiii noștri, sau alți oameni, ci noi înșine.

Nota 2 – Cartea Secretul lui Milton este scrisă de Eckhart Tolle și Robert S.Friedman și a apărut la Editura Curtea Veche în 2009. Mie nu-mi vine să cred că am descoperit-o abia acum. 🙂

Nota 3 – Între timp am citit cartea și cu Tudor. I-a plăcut mult și a fost și foarte încântat de ideea că avem un secret doar al nostru. 🙂

Sursa foto – arhiva personala

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this:
search previous next tag category expand menu location phone mail time cart zoom edit close