Cele mai periculoase temnițe nu au gratii. Nici lacăt.

Fotografie de Pixabay pe Pexels.com

Încă îmi amintesc razele de soare în întuneric. Niște raze care, chiar dacă răspândeau lumină, mai tare mă orbeau. Totul a durat câteva secunde, dar a părut o eternitate. Eram la țară. Eram destul de mică și mă jucam într-un fel de dulap pe care-l construia bunicul meu. Îmi plăcea mult să stau înăuntrul lui. Cred că tuturor copiilor le place să intre în locuri mici, pe mărimea lor, pentru că lumea asta mare e, uneori, prea copleșitoare. Așa și eu, atunci, mă jucam acolo, entuziasmată și fericită. Dar fericirea mea s-a terminat într-o clipă, în momentul în care bunicul meu a decis să testeze ușa. A pus-o, pur și simplu, fără să o prindă, doar ținând-o cu mâinile, pentru a face niște semne, iar în acel moment eu am intrat instant în panică. Am început să țip și să îi spun să deschidă ușa. În mintea mea, atunci când rememorez întâmplarea, mă văd întinsă pe spate și simt că mă sufoc, în timp ce mă zbat încercând, fără succes, să deschid ușa. Razele soarelui îmi pătrund în ochi ca niște săgeți ascuțite. Nu văd nimic și nu pot respira, iar senzațiile acestea sunt extrem de vii. Totuși, ele doar asta sunt. Senzații. Nimic din ce am simțit eu că s-a întâmplat după ce ușa a fost închisă, nu s-a întâmplat cu adevărat. De sufocat n-aveam cum să mă sufoc, pentru că ușa era toată găurită – așa era modelul – deci pătrundea mai mult decât suficient aer înăuntru. Faptul că îmi amintesc doar întunericul e chiar o dovadă că totul a durat foarte puțin. Dacă dura mai mult, ochii mi s-ar fi obișnuit și chiar aș fi văzut destul de bine, având în vedere că soarele pătrundea prin micile găuri. E adevărat că prima senzație a fost de orbire, dar e perfect normal să fie astfel. Apoi, știu sigur că nu stăteam întinsă pe spate, ci în picioare și mai știu și că nu m-am zbătut, ci am înlemnit, reușind doar să-i spun o singură dată să deschidă ușa. Da, în realitate nimic nu a fost tragic, pentru că el a deschis ușa imediat și pentru că, practic, nu se întâmplase nimic periculos acolo. Totuși, creierul meu a perceput acel loc mic și închis ca fiind periculos, iar ceea ce îmi amintesc, în paralel cu ce s-a întâmplat cu adevarat, sunt trăirile din interiorul meu. Ele n-au logică. Nu poți să te sufoci atunci când ești înconjurat de aer. Sau poți? Și ce e adevărul, până la urmă?

Adevărul e că sufăr de un fel de claustrofobie. Întâmplarea cu bunicul e prima mea amintire de acest fel. Ulterior au mai fost și altele. Nu am, nepărat, o problemă cu spațiile mici, cât cu spațiile din care consider că nu pot ieși. Pot circula cu liftul, spre exemplu, deși, în anumite situații, îmi oferă un oarecare grad de discomfort. Încă îmi amintesc destul de clar cum, în clădirea facultății de psihologie, am apăsat din greșeală butonul care a făcut liftul să mă ducă la subsol. Când ușile s-au deschis, în fața mea s-a arătat un întuneric de nepătruns. M-am speriat, dar am reacționat rapid apăsând un alt buton care m-a dus înapoi în lumea reală. Apoi, când Tudor avea vreo 9 luni, ușile unui lift s-au închis cât eu eram încă între ele, cu el în brațe. Am reacționat, din nou, rapid. Nu am rămas pe loc, înlemnită. Am protejat copilul cu propriul meu corp și am înaintat. În urma noastră, ușile s-au închis de tot, iar noi am rămas blocați în lift. Mi-am păstrat calmul. Dorința de a nu îmi speria copilul a fost mai mare decât frica mea, dar încă îmi amintesc în detaliu fiecare colțișor al liftului micuț în care mă aflam. Totul a durat doar câteva minute, timp în care i-am cântat copilului pentru a ne liniști pe amândoi. Am fost bine, oamenii au acționat foarte rapid, iar loviturile de pe brațele mele erau superficiale. Totuși, chiar și în prezent sunt mai atentă atunci când intru într-un lift ale cărui uși se închid automat. Chiar și dacă știu că posibilitatea de a fi cu adevărat în pericol, dacă rămân blocată, e foarte mică.

De departe, însă, cea mai intensă experiență de acest gen a fost atunci când am făcut un RMN. Dincolo de alte aspecte, tot ce am trăit atunci mi s-a părut, deși poate suna ciudat, fascinant. În seara acelei zile am scris tot ce am simțit cât am stat înăuntrul acelui aparat și spun că a fost fascinant pentru că am înțeles mai bine ca niciodată cum propria ta minte poate să îți joace feste, dacă pot să mă exprim așa. Știam deja, de mult timp, că lucrurile sunt într-un fel sau altul în funcție de cum le percepem noi, dar să simt cu adevărat asta a fost diferit. Întâmplarea m-a făcut mai conștientă de faptul că “realitatea” și “adevarul” sunt diferite pentru fiecare om, iar claustrofobia e doar un exemplu. În general, oamenii văd și simt într-un fel sau altul în funcție de particularități ale fiecăruia, iar percepțiile lor sunt foarte reale pentru ei, chiar dacă pot părea absurde din exterior. Da, n-are logică să spui că te sufoci dacă ești înconjurat de oxigen – la RMN, de exemplu, simțeam aerul ca și când ar fi bătut vântul- dar asta nu schimbă faptul că simți că te sufoci, iar ceea ce simți e mai real decât realitatea.

Partea proastă atunci când vorbim despre astfel de fobii este că e dificil atat pentru cei care le au, cat și pentru cei care nu le au, să le înțeleagă. Ți se pare absurd, de exemplu, că un om care suferă de frică de înălțime nu poate urca pe o scară pe care urcă și un copil. Ți se pare absurd pentru că te uiți în toate părțile și efectiv nu poți vedea pericolul. Nu-l poți vedea pentru că pericolul acesta e doar în mintea lui, numai că asta nu îl face deloc mai puțin puternic.

Partea bună este că, cu răbdare și înțelegere, poți lupta cu astfel de fobii. Pentru mine, cele mai importante lucruri într-o astfel de luptă sunt înțelegerea cauzei – orice fobie are o cauză- și curajul de a te expune și a te lăsa să simți că nu există un pericol real și, în același timp, să accepți că nu există nimic 100% sigur. Alături de sprijin, desigur. E greu să lupți de unul singur cu o frică atât de mare, chiar dacă tu ești comandantul în luptă. Ai nevoie de o armată în spate, unde armata poate fi un terapeut, sau o persoană dragă dispusă să te înțeleagă și să te susțină.

O altă parte proastă este că, dincolo de fobiile mari și cunoscute – cum sunt clauatrofobia, frica de apă, păianjeni, înălțime etc.- eu cred că există mult mai multe. Cred că în spatele fiecărui comportament aparent irațional al unui om se ascunde o frică imensă. Este, însă, dificil să îți dai seama de asta. Este, de exemplu, relativ ușor să concluzionezi că un om suferă de frică de înălțime dacă refuză să urce pe un scaun ca să poată ajunge la raftul de sus al unui dulap, dar e mai dificil să te gândești la asta atunci când observi un părinte că nu-și lasă copilul să se dea pe topogan pentru că e periculos. E dificil de observat, dar și dificil de acceptat. Ambele frici par absurde, privite din exterior, dar la prima e mai usor de gasit o cauză reală- poate omul a căzut și s-a lovit foarte tare în trecut – pe când la a doua totul e mai complex, mai ales că părintele își proiectează propria frică asupra copilului, deci frica face două victime. Asta nu schimbă faptul că mecanismele sunt aceleași și ambele frici sunt reale în mintea celui care le simte și au avut, amândouă, cel puțin un moment 0, în care au fost reale cu adevărat.

Acum, eu nu cred că putem elimina frica cu totul. În ceea ce privește claustrofobia mea, eu am ajuns să mă înțeleg destul de ok cu ea. Da, senzațiile sunt foarte intense atunci când mă aflu într-o situație pe care o percep ca fiind critică, dar de cele mai multe ori ele nu mă împiedică să fac lucruri importante – spre exemplu, RMN-ul l-am făcut fără sprijin psihic din exterior, sau de alta natură (există oameni care au nevoie de medicamente pentru a rezista să treacă printr-o astfel de procedură). Am acceptat faptul că există această frică, am înțeles de unde vine ea și am căutat calea prin care să trăiesc cu ea, fără să îmi fie afectată calitatea vieții pentru că, până la urmă, despre asta e vorba. Frica e normală, dar atunci când frica te împiedică să faci anumite lucruri, normale și ele, trebuie găsită o cale de înțelegere cu ea. Să găsești calea nu e deloc ușor, având în vedere că unele frici sunt greu de recunoscut și acceptat, iar descoperirea cauzei lor care e, poate, cel mai important pas, e foarte dificil de realizat. Totuși, câștigul e pe măsură, zic, pentru că, dacă reușim să controlăm o frică, e ca și cum am scapa dintr-o închisoare; pentru că dacă mintea ta crede că ești închis într-un loc din care nu poți scăpa, e mai periculos, uneori, decât dacă te afli închis de-adevăratelea. Ușile blocate ale unui lift le vor deschide alți oameni, ușa apartamentului, închisă din greșeală, o vor sparge pompierii, ușa unei temnițe o vor deschide, de cele mai multe ori, paznicii… Dar o ușă construită de tine și a cărei cheie o ai doar tu, nu o va putea deschide altcineva și nici chiar tu, dacă nu devi conștient de existența ei și nu crezi că se poate deschide.

Morala e, desigur, că de fiecare dată când simțim că suntem închiși, sau nu putem face ceva, ar fi bine să verificăm întâi dacă nu cumva bariera care ne împiedică e doar în mintea noastră.

La final, ca să fac o legătură cu vremurile noastre, cred că foarte mulți oameni s-au simțit ca într-o temniță atunci când ieșirea din case a fost restricționată deși, în fapt, dacă analizăm totul cu atenție nu se schimbaseră multe lucruri. Eu, cel puțin, știu despre mine că sunt introvertită și aș alege în orice moment să stau acasă, decât să stau în prezența oamenilor. Totuși, ideea de a nu avea voie să ies din casă nu mi-a picat bine deloc pentru că nu mai era alegerea mea și pentru că, așa cum spuneam, nu suport spațiile din care simt că nu pot ieși. M-am relaxat ușor în momentul în care am realizat că problema venea fix din felul în care percepeam lucrurile. Practic, eu alesesem să stau acasă înainte de a se declara oficial starea de urgență. Nu se schimbase nimic care să mă afecteze direct. Aș fi stat închisă în casă și dacă nu îmi impunea nimeni, dar simțeam nevoia să fie la mine acheia pentru că acest detaliu schimbă multe. Una e când ești închis pe dinăuntru și alta când ești închis pe dinafară, dar asta e o treabă care contează doar atunci când ești conștient de frica ta. Spre exemplu, în întâmplarea cu care am început acest articol, dacă aș fi fost conștientă de frica mea, aș fi împins, pur și simplu, ușa, în loc să înțepenesc de frică, iar ea s-ar fi deschis; s-ar fi deschis pentru ca nici măcar nu era cu adevărat închisă. În loc de asta, am intrat în panică, iar cele câteva secunde pe care le-am petrecut înăuntru au fost transformate de mintea mea într-un coșmar ce părea fără sfârșit. Ar trebui să ne gândim la asta de fiecare dată când vedem pe cineva că se comportă irațional. S-ar putea să fie închis în propria lui temniță, invizibilă pentru ochii celorlalți oameni. Apoi, să nu uităm să privim și înăuntrul nostru pentru că, deși uneori e mai puțin vizibil, fiecare dintre noi are cel puțin o fobie și, la un moment dat, va fi pus în situația de a se confrunta cu ea.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this:
search previous next tag category expand menu location phone mail time cart zoom edit close