Oare câți dintre noi, indiferent de cât de mari sau mici suntem, avem, cu adevărat, încredere în părinții noștri? Vorbesc aici despre acei părinți care își arată iubirea și aprecierea; părinți care spun copilului, indiferent de vârsta pe care o are, că este frumos, inteligent, sau, pur și simplu, minunat. În același timp, vorbesc nu despre orice fel de încredere, ci despre încredere în cuvintele care exprimă aceste aprecieri. Contează dacă mama îți spune că ești frumos sau frumoasă, atunci când vrei să te vezi prin alți ochi și nu doar să îți vezi reflexia în oglindă? Cât cântăresc, exact, aceste cuvinte? Dacă un coleg sau un prieten îți spune că ești prost, iar mama spune că ești inteligent, pe cine crezi, sau pe cine ar trebui să crezi?

În viață nu ar trebui să depindem de părerea pe care o au ceilalți despre noi, dar nici nu putem trăi fără ea. Noi, oamenii, nu suntem făcuți să trăim singuri și n-avem cum să fim de gheață atunci când interacționăm cu alți oameni. Chiar și atunci când știm sigur că ceilalți greșesc, cuvintele sau acțiunile lor ne ating și ne rănesc. Uneori mai tare, alteori mai puțin. Cert e că ele nu trec neobservate și adesea avem nevoie de sprijin pentru a ne vindeca rănile. O mângâiere, reală sau virtuală, face durerea mai ușor de dus.

Așa s-a întâmplat și într-un film pe care l-am văzut recent. Cartea era pe lista mea de vreun an, dar nu apucasem încă să o cumpăr. Am găsit-o în același timp cu filmul și foarte greu mi-a fost să aleg între ele. De obicei aleg mereu cartea, dar de data asta aveam atât de puțin timp, că am ales filmul. Nu regret, pentru că mesajul e prea prețios ca să nu mă bucur că l-am aflat mai repede, prin intermediul filmului. Cartea rămâne în continuare pe listă. Știu că într-o zi voi găsi timp și pentru ea și îmi va oferi noi revelații prețioase.

Minunea (2017) se numește filmul și spune povestea unui copil diferit. Diferit prin aspectul fizic, datorat unei boli și, în concepția multor oameni, urât, iar urât e un cuvânt frumos prin comparație cu multe alte cuvinte care, din păcate, sunt folosite în viața reală, în astfel de cazuri.

Două lucruri mi-au atras atenția în mod deosebit, atunci când am privit acest film. Primul e faptul că deși personajul principal pare a fi acest băiețel diferit, nu doar povestea lui e prezentată. De fapt, ni se arată cum, în ciuda faptului că mulți arătăm normal – orice ar însemna asta – sau la fel, chiar suntem cu toții diferiți. Partea proastă e că într-o lume care pune atât de mult accent pe uniformizare, să fii diferit doare. Este, desigur, mult mai ușor să te ascunzi, dacă acel ceva care te face diferit nu se vede cu ochiul liber. Totuși, durerea care se naște în urma respingerii celor din jur e la fel de mare. Apoi, oamenii care au privilegiul de a se putea ascunde – pentru că acel ceva care-i face diferiți nu se vede cu ochiul liber – suferă în tăcere și singurătate, iar asta poate fi teribil de greu. Filmul ne învață despre cât de important este să ne vedem și să ne acceptăm unii pe alții, iar după ce-l privim suntem, cu siguranță, mai bogați.

Dincolo de poveste, a fost un moment între acest băiețel și mama lui care mi-a rămas întipărit în minte și pe care nu vreau să-l uit vreodată. Sunt sigură că mulți oameni au trăit ceva asemănător, pe vremea când erau copiii părinților lor; sunt sigură că mulți copii trăiesc ceva asemănător în prezent și sunt sigură că mulți vom trăi ceva asemănător ca părinți. E vorba despre acel moment în care un copil este rănit de un alt copil, care îi spune că e urât sau prost, sau mai știu eu cum. Când copilul rănit îi povestește părintelui o astfel de întâmplare, reacția firească a acestuia din urmă este să-i spună că nu-i așa. Nu ești urât! Ești frumos! Una dintre cele mai comune reacții ale copilului este – Spui asta doar pentru că ești mama/tatăl mea/meu. Pentru tine sunt frumos, orice aș face, deci părerea ta nu contează. Ei bine, mama din film spune ceva minunat, ca replică la aceste cuvinte. Ea spune că ea, mamă fiind și petrecând atât de mult timp cu el, îl cunoaște mai bine decât oricine și este cea mai îndreptățită să-și spună părerea. Cei care i-au spus că e urât au văzut doar o mică parte din el. Ea îl cunoaște cu totul și, prin urmare, părerea ei contează. Mie cuvintele astea mi s-au părut absolut minunate. Ele sunt cumva, logice, dar eu nu privisem din această perspectivă până acum.

Desigur că, așa cum am vrut să spun la început, nu vorbesc aici despre acei părinți care își laudă copilul orice ar face, sau îl critică orice ar face. Cred că un părinte echilibrat ar trebui să îi fie mereu alături copilului și atunci când acesta se descurcă minunat, dar și atunci când se descurcă mai puțin bine. Un părinte echilibrat nu vede doar greșeala unui copil, dar nici nu o ignoră, ci îl sprijină în a găsi soluții pentru a face mai bine. Atunci când ne e teamă să le spunem copiilor că au greșit, nu-i ajutăm cu nimic și pierdem încrederea lor. Atunci când scoatem în evidență doar greșelile pe care le fac, doar îi ajutăm să greșească și mai mult și să se urască pe ei înșiși. Altfel, toți copiii sunt buni, frumoși și cu adevărat minunați, iar cei care par a nu fi astfel au doar mare nevoie să fie văzuți și acceptați. În același timp, cred că acei copii – scris cu italice, de data asta, pentru că mă refer inclusiv la adulții care-s, la rândul lor, copiii părinților lor- care nu au încredere în aprecierile părinților lor nu se simt cu adevărat văzuți și acceptați. Acesta cred că e mesajul secret din spatele cuvintelor care m-au impresionat și vreau să-mi amintesc mereu să-mi văd copiii, fix așa cum sunt ei, și să mă asigur că ei se simt văzuți, iubiți și apreciați.