Despre acceptare

on

„Trebuie să accepți și să mergi mai departe!” – câteva cuvinte pe care le-am auzit toți, într-o formă sau alta, cel puțin o dată în viață și care sunt, pe cât de adevărate, pe atât de dureroase. Spun că sunt adevărate pentru că da, atunci când ni se întâmplă ceva rău, dacă nu acceptăm acel ceva, nu avem cum merge mai departe, iar asta înseamnă că stăm pe loc. În timp ce viața continuă să curgă. Pentru a continua și noi să trăim, avem nevoie de această acceptare.

Toate bune și frumoase, dar adevărul e că, deși, scopul declarat e acela de a ne face să ne simțim mai bine, aceste cuvinte dor foarte tare. Eu cred că dor pentru că modul în care sunt transmise și înțelese este unul greșit. Cred că oamenii construiesc niște așteptări nerealiste atunci când vorbesc despre acceptare. Acceptarea a ceea ce ni s-a întâmplat rău echivalează, cumva, cu vindecarea și se crede că dacă te-ai vindecat sau dacă ai acceptat, durerea dispare. Doar că nu e așa. Sau nu mereu. La fel ca atunci când vorbim despre răni fizice, o rană emoțională se poate vindeca fără ca durerea să dispară de tot. Da, uneori dispare, dar alteori rămân cicatrici care, din când în când, dor iarăși sau, poate, chiar dor mereu, fără să se oprească. Nu la fel de tare ca prima dată, dar dor. Apoi, zona poate rămâne sensibilă. O a doua lovitură, fie ea și cu intensitate mai mică, poate fi mai dureroasă. Vindecarea nu înseamnă că ți se șterge memoria sau că dispare durerea. Acceptarea nu presupune nici ea ștergerea memoriei sau dispariția durererii.

Atunci care mai e rolul lor? Ei bine, unul foarte important.

Atunci când suntem răniți puternic, durerea ne copleșește. Atunci când, spre exemplu, pierdem pe cineva drag, intram într-o stare extrem de dureroasă în care nu mai funcționăm normal. Avem mai mare nevoie de ajutorul și înțelegerea celor din jur și nu mai putem face lucruri pe care le făceam în mod normal. La fel ca în cazul unei răni fizice grave, e posibil să avem nevoie de ajutor și cu lucrurile cele mai simple. În acest punct, durerea e ca o povară uriașă care ne împiedică să mai funcționăm normal și, uneori, avem senzația că nu vom mai funcționa niciodată normal. Durerea e grea, la propriu și la figurat. E ca și cum ne-ar apăsa cu greutatea ei uriașă, împiedicându-ne să respirăm normal și să ne mișcăm. Această povară e mai grea decât durerea în sine și acceptarea de care vorbeam mai sus aduce eliberarea de povară. Nu acceptăm doar evenimentul în sine, acceptăm și faptul că durerea produsă de el va rămâne, într-o formă sau alta, mereu cu noi. Nu uităm, chiar dacă, da, timpul estompează anumite amintiri, dar eliberându-ne de această povară, ne permitem să continuăm să trăim, în adevăratul sens al cuvântului, și nu doar să fim.

Opusul acceptării e faptul de a rămâne blocați în acel punct în care durerea ne copleșește, suntem deprimați în așa fel încât nu mai putem funcționa normal sau suntem teribil de furioși și furia asta conduce toate acțiunile noastre; de asemenea, opusul acceptării e atunci când ne întoarcem mai mereu în trecut și încercăm să schimbam lucrurile, în mintea noastră; când încercăm să schimbăm sau să ștergem ceva ce nu mai poate fi schimbat pentru că s-a întâmplat deja, și, în felul acesta, nu mai vedem nimic din e frumos în prezent. Opusul acceptarii e faptul de nu ne putea gândi la viitor și de a considera că viitorul, în condițiile date, nu mai are niciun sens. De fapt, cred că opusul acceptării e să nu mai găsim sensul nostru.

Apropo de sens, nu știu în ce măsură are sens ceea ce am scris. Am ajuns, în urmă cu mai mult timp, la concluzia că anumite lucruri capătă sens pentru noi atunci când suntem pregătiți pentru asta. Dacă nu suntem pregătiți, e posibil să le auzim sau citim de zeci de ori, fără să le înțelegem.

În orice caz, un lucru e clar. Nu ar trebui vreodată să presăm pe cineva să accepte ceva sau să treacă pur și simplu peste o durere. Lucrurile astea se întâmplă încet, în ritmul fiecăruia dintre noi și cred că cea mai mare dovadă de iubire și prețuire e atunci când suntem alături de un om care suferă, chiar și când nu îi înțelegem durerea întru totul. Desigur, foarte important este să procedăm la fel și cu noi înșine. Să ne respectăm emoțiile și propriul ritm de vindecare și să nu ne punem vreodată ca obiectiv dispariția lor. Pentru că acceptarea nu înseamnă să devenim niște roboței care nu mai simt nimic, ci să înțelegem că nu avem cum să ne transformăm în felul ăsta. Pentru că suntem oamenii și oamenii simt.

Fotografie de Aaron Burden pe Pexels.com

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s