N-am citit prea mult în ultimul timp. Am citit enorm cu copiii, dar, cumva, mi-a rămas mai puțin timp pentru mine. Totuși, n-am putut să mă abțin și mi-am cumpărat încă o carte deși am deja un teanc în care alte cărți stau frumos așezate, așteptând să le vină rândul.

Atunci când cartea asta nouă a venit, am fost dezamagită de dimensiuni. Știu, pare că vorbesc ca un copil aflat la școală – care nu-i place – și care spune că vrea sau nu să citească o carte în funcție de numărul de pagini. Totuși, adevărul e că, cumva, mă deprimă cărțile groase. În prezent citesc doar câteva pagini pe zi și nu zilnic. Moralul meu suferă atunci când aceeași carte se află pe biroul meu vreme îndelungată, iar cartea asta nouă părea că va sta și mai mult decât celelalte pentru că nu era doar numărul de pagini. Literele din interior erau mici iar cuvintele înghesuite. Dincolo de faptul că durează mult să citești o carte mare, e și ușor neplăcut atunci când te confrunți cu un conținut înghesuit. Sau, cel puțin, așa e pentru mine.

Prin urmare, am făcut ceva de care nu sunt mândră deloc, dar pe care sigur nu-l regret. Cred că se spune că am citit cartea pe diagonală. Nu pentru a-mi ridica nivelul stimei de sine și a mă minți pe mine că am citit o carte – dacă ar fi așa, n-aș începe acest articol cu o marturisire – ci pentru că voiam mult de tot să aflu ce cuprinde ea și n-aveam răbdare să aștept câteva săptămâni.

Nu-i cea mai fericită variantă. Nu consider, de fapt, că am citit cartea, motiv pentru care nici n-am pus-o în bibliotecă, ci am așezat-o, din nou, în teancul cărților care așteaptă să fie citite. Pentru că e musai să o citesc și integral. Până atunci, însă, scriu acest articol pentru a îmi fixa mai bine în minte tot ceea ce am descoperit în urma acestei lecturi superficiale. Una cu markerul în mână, desigur. Pentru că nu poți citi o astfel de carte fără să subliniezi pasajele importante.

Carte se numește „Cum să ne ținem copiii aproape. De ce părinții trebuie să fie mai importanți decât prietenii.”, este scrisă de Gordon Neufild și Gabor Mate (coautor) și a apărut la editura Multimedia Est Publishing în 2017.Am găsit-o recomandată în mai multe locuri si chiar aveam nevoie de câteva sfaturi noi cu privire la creșterea copiilor. M-am ales cu o perspectivă nouă. Nouă și, în același timp, veche pentru că, în naivitatea mea, eu cred că nu-i părinte care să nu simtă, instinctiv, aceste lucruri. Măcar o dată în viață.

M-am mai confruntat cu genul ăsta de schimbări de perspectivă atunci când s-a născut primul meu copil. Unele lucruri din perioada aceea aproape că-mi par ca un vis urât și nu-mi vine să cred, acum, că am fost, atunci, capabilă să aplec urechea și ochii la ceva ce, astăzi, consider adevărate aberații. Doar că aberațiile astea încă sunt prezente mult. În viața a atât de mulți oameni.

Nu pot vorbi aici, acum, despre toate. Să nu uităm nici că, până la urmă, nu am citit cartea. Dar dacă e un lucru care mi-a rămas bine întipărit în minte, e acela legat de ce e cel mai important atunci când vorbim despre copiii noștri. Acest cel mai important lucru le face pe toate celelalte să pară superficiale și, în același timp, atât de simple.

Mulți dintre noi, părinții, ne petrecem viața îngrijorați și încercând, în general, să facem un milion de lucruri când, de fapt, dacă ne-am concentra asupra unuia singur, toate celelalte ar deveni mai ușoare. Acel unul singur e relația cu copilul. Obiectivul nostru ca părinți ar trebui să fie construirea, hrănirea și consolidarea unei bune relații cu copilul. E deloc productiv să ne concentrăm asupra comportamentului copilului. Indiferent de faptul că e vorba despre ceva superficial sau ceva foarte serios, atunci când ne dorim ceva de la copiii noștri ar trebui, în primul rând, să ne asigurăm că relația pe care o avem cu aceștia e una ok. Altfel cooperează un copil atunci când are încredere în părinte, se simte respectat, ascultat și apreciat și, apropo de modul în care m-am exprimat acum, e important să nu uităm că o relație cuprinde – cel puțin – două persoane. E necesar ca relația dintre părinte și copil să fie una ok din perspectiva amândurora. Nu e suficient ca noi, părinții, să credem că totul e bine. E nevoie ca și copilul să simtă la fel. Prin urmare, nu ar trebui să ne mai gândim la cum să schimbăm comportamentele copiilor noștri (fie că e vorba de – aparent – banala renunțare la suzetă, probleme la grădiniţă/școală sau chiar agresivitate) ci la cum să consolidam relația.

Interesant e că am citit aceeași idee – dar cu alte cuvinte- într-o carte care nu era despre copii și părinți, ci despre traume și, în special, despre SSPT (Sindromul de Stres Posttratumatic). În aceasta ( „Corpul nu uită niciodată” – Dr. Bestseller Van Der Kolk) era prezentată ideea că evoluția unui copil care experimentează un eveniment traumatizant este direct dictată de apropierea de familie. Copiii care au o relație bună cu părinții și care beneficiază de prezență, sprijin și înțelegere din partea acestora își revin mult mai repede și mai ușor. Au existat inclusiv studii. Unele au inclus copii victime ale războiului și s-a constatat că cei care au rămas aproape de familie, în inima războiului, s-au descurcat mult mai bine decât cei care, în astfel de perioade, au fost trimiși departe de familie pentru a fi feriți de atrocități.

O altă idee importantă din cartea lui Gordon Neufild este exprimată chiar pe copertă – părinții ar trebui să fie mai importanți decât prietenii. De fapt, părinții ar trebui să fie cei mai importanți în viața copilului, dar, cumva, deși, aparent, mulți am putea fi de acord cu asta, tot mulți nu facem altceva decât să împingem copiii departe de noi, încă din clipa în care se nasc. Să doarmă singuri, să meargă singuri, să se ridice singuri atunci când cad, să mănânce singuri, să se îmbrace singuri, să se joace singuri și, mai apoi, cu alți copii și tot așa. Îi dorim independenți fără să înțelegem că, de fapt, împingând/ forțând un copil spre a face lucruri pentru care nu e încă pregătit, noi încurajăm, de fapt, dependența doar că sub diverse alte forme.

În concluzie, e ok să ne ținem copiii aproape și e chiar recomandat. Nu ar trebui să ne fie teamă să îi iubim și să ne manifestăm iubirea. Când vor fi pregătiți, se vor desprinde singuri și într-un mod sănătos; dacă se desprind într-un mod sănătos, se vor întoarce mereu. Sau, așa cum îmi spunea mie un medic pediatru, bebelușii nu se învață în brațe. Ei se nasc în brațe și locul lor acolo e și acolo ar trebui să-i ținem. Dacă unui bebeluș îi sunt respectate aceste nevoi de conectare și apropiere, el va fi mult mai sigur pe el și mult mai independent. La fel e și cu copiii mici. La fel e și cu copiii mari. La fel e cu toți copiii, doar forma în care se manifestă acest atașament este diferită.

Am înțeles eu că nu ar trebui să ne împingem/forțăm copiii să facă tot felul de lucruri ș, mai ales, nu ar trebui să îi împingem departe de noi. E nevoie să îi încurajăm, să le creăm oportunități și să avem răbdare. De asemenea, nu ar trebui să ne oprim din a face lucruri pentru ei, doar de dragul de a îi învața o lecție. Totul cu mențiunea că e o mare diferență între a face lucruri pentru copii și a face lucruri în locul copiilor; totul cu mențiunea că să le fim alături într-un mod sănătos, nu înseamnă să încurajăm dependența nesanătoasă. Dacă suntem atenți, copiii se nasc deja destul de independenți. Dacă se simt bine și în siguranță, ei vor dori instinctiv să exploreze și să facă lucruri singuri. Să nu-i oprim – atunci când e posibil – dar nici să nu încetăm să le fim alături. Altfel, cu cât forțăm copilul să stea departe de noi ( lucru asociat, în mod greșit, cu independență) cu atât va fi mai dependent. Dependent de noi sau de alte persoane din jurul lui, inclusiv de prieteni.

Mă opresc aici, acum, și vă recomand din tot sufletul cartea, fie că sunteți sau nu părinți pentru că, indiferent de rolurile pe care le jucăm azi, toți am fost cândva copii. În același timp, până ajungem toți să citim această carte – inclusiv eu, desigur – zic să ne concentrăm, în primul rând, asupra relației dintre noi și copiii noștri. Să privim lucrurile pe termen lung, dincolo de comportamentul pe care-l considerăm a nu fi ok în prezent, și să hrănim sănătos relația dintre noi și copii. Totul se schimbă în bine atunci când facem asta și, în caz că se îndoiește cineva, eu zic să stea o clipă în liniște și să-și asculte sufletul. Acesta va spune mereu să le fim aproape copiilor mai degrabă decât să le dăm lecții sau să-i învățăm să fie „independenți”. Independență nu se învață. Ea se naște, singură, în mod natural, în omul – mic sau mare – care se simte iubit, respectat, ascultat, apreciat și ajutat.