La începutul săptămânii trecute m-au întrebat copiii care-i treaba cu Unirea din 24 ianuarie. N-a mai fost o unire în decembrie? De ce sunt două? M-au luat prin surprindere. Intenționam să pregătesc ceva special potrivit vârstei lor. Nu apucasem încă să fac nimic. Am respirat adânc și mai întâi m-am bucurat că au ținut minte de Unirea din Decembrie. Ceva știau ei și când erau mai mici, dar faptul că Tudor a numit-o astfel mi-a dat senzația că informația s-a fixat în mintea lui într-un mod diferit și că a depășit momentul în care ziua de 1 Decembrie era doar despre steaguri, parada militară și prăjituri.

După aceea am deschis gura să le răspund la întrebare, dar în mintea mea s-a creat un haos. Întâi am bănuit că o fi din cauza că n-am mai deschis o carte de istorie de mult timp, dar apoi am realizat că-i altceva. Erau, pur și simplu, prea multe cuvinte noi – Mari Puteri, Imperiu, Principate, Boieri, Țărani (da, știu toată lumea stie ce-i un țăran, dar mie mi se pare că semnificația cuvântului de azi e mult diferită de cea din 1859), adunare (știu, și acesta e un cuvânt banal, doar că nu e). Apoi era de explicat de ce și cum Moldova și Țara Romanească nu puteau face ceea ce își doreau, de ce era nevoie să se unească și multe alte lucruri, dificile și în contextul în care Maria e destul de sensibilă atunci când aude despre oameni care suferă.

Am mai respirat o dată adânc și-am început să le povestesc simplu și, în același timp, destul de teatral, fără să folosesc niciun cuvânt greu. Am insistat pe conceptul de libertate și-am încercat să le explic cam cum era viața copiilor în vremea aceea. Apoi am insistat pe strategia prin care s-a înfăptuit această Unire. Pentru cei care nu-și amintesc, nu a fost chiar o unire deplină. Alexandru Ioan Cuza a fost ales domnitor în ambele principate iar Unirea s-a făcut începând cu acest moment, cu pași mici dar siguri. Altfel, Marile Puteri nu fuseseră de acord cu ea și au fost, cumva, păcălite, fiind puse în fața faptului împlinit. Copiilor le-a plăcut mult partea asta. Atât de mult încât m-au pus să repovestesc. Am povestit încă o data și-apoi am făcut o scurtă trecere în revistă până la Unirea din 1 Decembrie 1918 explicându-le cum Unirea Mică a fost un pas extrem de important în crearea României Mari.

În seara aceleiași zile le-am citit și povestea cu Moș Ion Roată și-am discutat puțin despre boieri și țărani. Apoi n-am mai vorbit despre asta. Pana ieri, când Tudor s-a uitat în calendar și a zis – Maine e Ziua Mică a României. Am zâmbit și am aprobat în timp ce, în sinea mea, am zâmbit și mai tare. Pentru că Ziua Mică a României e numele pe care l-a dat el acestei zile pornind de la ce a înțeles din povestea mea iar mie mi se pare un nume perfect. Cel mai probabil vor uita până la anul de Alexandru Ioan Cuza. Cam la fel cum au făcut și cu Eminescu care, cel puțin pentru Maria, a devenit Mihai Ionescu. Totuși, la fel cum nu vor uita de păsărelele somnoroase – pentru că adorm adesea cu această poezie cântată de Mihaela Cosescu – nu vor uita nici de Ziua Mică a României. Pentru că dincolo de nume și de concepte complicate ei au înțeles în profunzime cam cum stă treaba.

Mi-am amintit cu această ocazie de cât de des uităm să le prezentăm copiilor sensul profund ale evenimentelor, insistând mai degrabă pe o memorare mecanică. Istoria n-ar trebui să fie așa pentru că istoria nu se reduce la o sumă de date și de termeni complicați. Istoria este, în primul rând, o poveste captivantă. Una care se întâmplă să fie și adevărată. Una care, uneori, aduce tristețe și alteori bucurie, dar, mai ales, una care ne ajută să ne înțelegem pe noi înșine, cei din prezent. Îmi e foarte greu să înțeleg de ce încă există oameni care simt să o prezinte într-o formă rigidă în care, e clar, nu atrage pe nimeni și nu transmite nimic. Spun asta pentru că, recent, am cumpărat o carte de istorie pentru copii – copii mici. Am vrut să am o carte, un suport adaptat vârstei lor, pe baza căruia să discutăm. Dezamăgirea a fost uriașă atunci când am deschis-o. Am citit câte o frază pe ici pe acolo și m-am simțit ca la școală, în timpul unei ore tare plictisitoare. Multă informație, multe date, aproape nimic atractiv. Cartea era pentru copii doar prin dimensiuni și prin faptul că mai avea și câte un desen. Atât.

Istoria e poveste. Istoria romanilor e povestea noastră și, fie că ne place sau nu că suntem romani, ar fi bine să o știm. Trecutul ne ajută să înțelegem mai bine prezentul așa că vă invit să le vorbiți copiilor mici despre Ziua Mică a României. Vă puteți folosi de o prajitură, că tot e liber azi. O prajitură în forma României, desigur. Noi, spre exemplu, facem o negresă într-o tavă mare, decupăm apoi România în centru și-o împărțim în bucăți. În jurul ei sunt Marile Puteri, înăuntru sunt oameni dezbinați. Când oamenii din interior se unesc, ei devin mai puternici și mai inteligenți și împreună reușesc să unească și cele două bucăți. Nu-i important, din punctul meu de vedere, să rețină copiii micuți că era vorba, spre exemplu, despre Principate. Ei pot rămâne și doar cu ideea unor bucăți de prajitură. Mai important e să înțeleagă povestea în profunzime. Data, anul, și alte detalii le vor retine în timp, la momentul potrivit.

Revenind la cărți, probabil că există și cărți ok de istorie a românilor pentru copii micuți. Nu le-am descoperit eu încă pentru că n-am mai ajuns de mult timp într-o librărie. În online nu-i chiar la fel. Totuși, vă recomand cu mare drag cărțile de istorie din colecția promovată de Libertatea. Încă se mai găsesc la chioșcuri, se găsesc și pe site și sunt foarte frumoase. Noi le citim încă de când avea Maria 4 ani iar eu cred că dacă un copil de 4-5 ani poate asculta cu interes o astfel de carte înseamnă că acea carte chiar e foarte bună.

Atât pentru azi. Va doresc spor la copt prăjituri și vă spun un „La mulți ani!” mic pentru o zi mică, dar tare importantă.

Sursa foto – canva.com