În ultimele trei săptămâni, am înțeles, din nou, cât de mult contează perspectiva din care privim un lucru sau altul și cât de mult influențează gândurile și emoțiile felul în care acționăm. Pe scurt, mai întâi am aflat că e foarte posibil ca peste ceva timp să se întâmple un anumit eveniment bun, pe care l-am tot așteptat. Atât de tare m-a bucurat treaba asta, că, timp de câteva zile, parcă am înflorit, la propriu, fiind extrem de binedispusă și acțiunile mele fiind mult mai productive pe toate planurile.

La polul opus, în urmă cu vreo săptămână, am primit o altă veste. De data aceasta am aflat că exista posibilitatea ca ceva neplăcut să se întâmple în viitor. Desigur, m-am întristat destul de tare, iar asta s-a vazut clar în viața de zi cu zi. Parcă nimic nu îmi ieșea bine, oricât de tare mă străduiam. Totul până când am avut o revelație. Mi-am dat seama că, de fapt, în ultimele trei săptămâni, nu s-a schimbat absolut nimic în nimic în viața mea. Doar am primit două vești în legătură cu evenimente care s–ar putea să aibă loc în viitor, dar care, la fel de bine, s-ar putea și să nu se întâmple. Clar e că niciunul nu s-a întâmplat încă, dar simplul fapt că m-am gândit că ele s-ar putea întâmpla a influențat, în sens pozitiv sau negativ, acțiunile și atitudinea mea din prezent.

Gândindu-mă la toate astea, mi s-a părut, din nou, uimitor felul în care funcționează mintea noastră, a oamenilor, și puterea extraordinară pe care aceasta o are. Mi-am amintit cum cel mai tare am simțit asta atunci când, în urmă cu mulți ani, am făcut un atac de panică pe o masă de operație. Urmă să-mi fie reparat un ochi, mi s-a pus oxigen în nas și apoi fața mi-a fost acoperită. În clipa aia, totul s-a oprit. În momentul în care fața mi-a fost acoperită, nu am mai putut respira. Medicii și asistentele au încercat să mă liniștească, să-mi spună că primesc oxigen… eu mă sufocam. Problema s-a rezolvat în momentul în care mi-au dat un somnifer care m-a adormit instant. M-am trezit atunci când ei deja terminaseră și ulterior m-am tot gândit la întâmplarea asta. Am înțeles și eu că a fost vorba de un atac de panică. Era clar că nu rămăsesem fără aer, era clar că primeam oxigen de-adevăratelea, iar dovada supermă și incontestabilă e chiar faptul că trăiesc azi și scriu despre asta. Totuși, deși sunt conștientă de toate aceste lucruri, la fel de conștientă sunt și de faptul că tot ce am simțit atunci a fost cât se poate de real. Întâmplarea e la fel de vie în mintea mea. Că primeam oxigen e un lucru real, dar la fel de real e și faptul că simțeam că mă sufoc. Și mi se pare uimitor felul cum doar mintea mea a putut să îmi provoace senzații atât de intense.

La ceva timp după operația la ochi, am trăit ceva asemănător, dar am reușit să controlez lucrurile. În timp ce făceam un RMN, am deschis ochii. I-am închis aproape instant, dar era prea târziu. Răul fusese făcut, ca să zic așa. Am simțit din nou că mă sufoc. Din fericire, am reușit să mă liniștesc singură și să nu apăs butonul de panică, dar toată experiența a fost înfricoșătoare. Atât de înfricoșătoare, încât, ulterior, când a fost nevoie să fac un nou RMN, în pandemie, când trebuia să mai port și masca, n-am dormit câteva nopți. Pentru că doar gândul că urma să trec din nou prin așa ceva era terifiant. Da, sufăr de claustrofobie. Și, da, sunt conștientă de faptul că totul e doar în mintea mea, dar, cum spunea J.K.Rowling, prin intermediul lui Albus Dumbledore, asta nu face ca aceste lucruri să fie mai puțin reale. Mintea oamenilor e extrem de puternică.

Preț de câteva clipe se priviră drept în ochi. Apoi Harry spuse:
– Mai spuneți-mi un singur lucru. Toate astea sunt adevărate ori sunt plăsmuirea minții mele?
Dumbledore îi zâmbi larg, iar vocea lui îi răsună lui Harry în urechi limpede, cu putere, în ciuda pâclei aceleia strălucitoare care începuse să se aștearnă din nou, acoperindu-i chipul.
– Bineînțeles că sunt plăsmuirea minții tale, Harry! Dar de ce oare ar trebui să însemne asta că nu sunt adevărate?

J.K.Rowling, „Harry Potter și Talismanele Morții”, Editura Arthur, București, 2022

Concluzia e că felul în care privim lucrurile e extrem de important, poate mai important decât felul în care sunt ele de-adevăratelea. Revenind la operația mea la ochi, faptul că nu mă sufocam în mod real nu are prea mare relevanță în context. Era absolut imposibil ca medicul să facă o așa operație pe un pacient treaz care simte că se sufocă. Prin urmare, ceea ce mintea mea credea că se întâmplă avea efecte dintre cele mai puternice. Dacă nu ar fi existat posibilitatea de a mi se administra un somnifer, operația nu ar fi putut fi făcută sau cel puțin nu în acea zi, ci, eventual, după multe ore de terapie. Cert e că, încă de atunci, m-am gândit că oamenii cei mai puternici sunt, probabil, cei care reușesc să-și controleze propriile gânduri și emoții. Pentru că, de multe ori, probabil mult mai multe decât bănuim noi, ceea ce credem sau simțim are mai mare importanță decât ceea ce ni se întâmplă concret. Mi-am amintit de asta acum, când doar niște gânduri legate de anumite evenimente din viitor au avut un impact foarte mare asupra prezentului meu.

Să gândim pozitiv, deci – deși nu aș putea oferi o rețetă exactă cu privire la cum să facem asta – și s-ar putea ca rezultatele unor astfel de gânduri să ne uimească.

Sursă foto – arhivă personală – un exemplu de ceva ce are puterea de a opri aproape toți oamenii care merg sau aleargă pe marginea unui lac, oricât de grăbiți ar fi