O zi normală de duminică. Mă rog, aproape normală, căci am fost singuri acasă. Și ca să fie și mai bine, ieri m-am simțit cam rău. Am citit greu povestea de seară, apoi i-am lăsat pe copii să adoarmă singuri. Deși de-acum au camera lor și doarme fiecare în patul lui, încă stau cu ei până adoarme Maria, dar aseară nu am putut și ei au înțeles.

Am dormit bine și m-am trezit binișor, deși încă tare slăbită. La 7.30 am preluat o comandă Freshfull. Știu ora pentru că m-a sunat curierul. Apoi am scos și-am aranjat cumpărăturile, am golit mașina de vase și-apoi am mai curățat și aranjat prin bucătărie. Aseară n-am avut putere să fac prea multe.

În jurul orei 8, am pregătit două pahare cu lapte cald și m-am dus la copii. Maria încă dormea, Tudor se trezise și citea din mai multe reviste. S-a trezit și Maria, le-am dat laptele și apoi m-au rugat să mai stau cu ei. Am rămas cu ei. Pentru că n-aveam nimic urgent de făcut și nici energie nu mai aveam, dar și pentru că mă simțeam un pic vinovată că îmi fusese așa de rău.

Am stat o vreme îmbrățișați și-am mai povestit, apoi mi-au prezentat câteva construcții făcute ieri și apoi Maria s-a apucat de colorat. Totul în camera lor, unde avem pe jos covoare din spumă. Au ieșit de aici doar la toaletă, fiecare câte o dată.

Când Maria s-a apucat de colorat, m-am ridicat și eu să mă uit la ceas. Mai era puțin până la ora 9 și-am zis că merg să fac micul dejun. De obicei, în weekend, tatăl lor pregătește omletă și ei ascultă, de la 9, o emisiune la Itsy Bitsy, în timp ce mănâncă. Mi-am propus să respect și eu cât de cât programul. Omleta nu e specialitatea mea, dar pot face ouă prăjite și voiam să fie gata până la 9. M-am dus în bucătărie, am apucat să prăjesc ouăle și-apoi a sunat soneria. Acolo, surpriză! Poliția. Pentru deranjarea liniștii publice. A cui liniște? A vecinului care locuiește în apartamentul de sub apartamentul de lângă noi, în partea fix opusă camerei copiilor. Având în vedere faptul că avem și covorul din spumă, mă îndoiesc chiar și de faptul că vecinii de sub noi ar fi putut auzi că ne-am trezit. Da, locuim la bloc, podeaua mai scârțâie, dar noi, practic, am stat pe loc, în cea mai mare parte a timpului în pat. Am tot încercat să înțeleg cum am fi putut să deranjăm liniștea vecinului. Efectiv nu reușesc.

Azi, bonus, a urcat și el ( e tânăr, dacă vă amintiți) și a urcat și mama lui. Domnii polițiști au reacționat prompt, căci a fost nevoie. Le-au spus să coboare tonul. Mai mult de o dată. Eu mi-am spus punctul de vedere calm, dar tremurând. Ei m-au acuzat în față, spunându-mi că mint și că de la 7 nu-i lăsăm să doarmă. Copiii mei dormeau la 7, dormeau și la 7.30, unul din ei dormea și la 8. Soțul meu era plecat, eram, practic, singură în casă și-am stat mai mult în bucătărie și pe hol, unde nu, n-am alergat și n-am tropăit, nici n-am țipat de una singură. Și oricum bucătăria e și ea pe partea opusă. Dar, nu, oamenii mi-au spus în față că mint și nu pe un ton frumos. Mă uitam la ei, la cât de categorici și convinși erau de tot ce spuneau. M-am străduit și mă străduiesc să înțeleg. Nu reușesc. Sunt tristă și epuizată, mai ales că nu mi-am revenit fizic după ziua de ieri. M-a prins treaba asta într-un moment în care eram vulnerabilă. Mi-a venit să plâng de la ușă și apoi am plâns de-adevăratelea în casă. Nu, nu am luat amendă. Ca de fiecare dată, nu s-a putut constata vreun zgomot. Dar am plâns de tristețe și de neputință și de frică și de toate.

Vineri am fost cu copiii la stomatolog unde, din nou, ei au stat liniștiți. Și cât am așteptat, pe scaune – deși cabinetul nu mai are loc de jocă, ci doar un hol strâmt – , și înăuntru, în cabinet, iar doamna doctor tare i-a lăudat, spunând că rar are așa pacienți.

Acum o săptămână a fost sora mea în vizită. A stat câteva zile și s-a minunat de cât de liniștiți și ascultători sunt copiii mei.

Nu vreau să vă imaginați că sunt perfecți. Sunt copii. Au și ei momente când aleargă, când plâng, când țipă. Oare nu le avem și noi, adulții? Oare există vreo locuință, cu sau fără copii, unde e permanent liniște deplină? Chiar și bunica cea mai bătrână face șnițele uneori sau primește nepoți în vizită. Locuim la bloc, ne asumăm faptul că liniște deplină nu poate fi. Și, da, vreau să credem că suntem mai toleranți cu familiile cu copii. Eu am fost. Am mai povestit, cred, asta. Când ne-am mutat aici, fetele vecinilor de sus erau micuțe. Era imposibil să dormi dimineața, uneori și noaptea. Niciodată nu mi-a trecut prin minte să le fac reclamație sau observație. Copiii au dreptul să fie copii. Toți am fost copii.

Da, înțeleg copiii și copilăria. Cu toate astea, nu le permit orice copiilor mei. Ei au un program pe care îl respectă. De când nu mai sunt bebeluși, în extrem de rarele situații când se trezesc noaptea – au, poate, un vis urât – totul se desfășoară în liniște. În plus, respectă oamenii și se respectă unul pe altul. Spre exemplu, Maria doarme mai mult decât Tudor. El petrece acel timp în liniște, în patul lui, citind.

La fel, cu excepția perioadei în care am stat închiși în casă din cauza pandemiei, am ieșit mereu cu ei afară și i-am încurajat să facă mișcare afară. Nu în casă. Da, copiii au tendința de a alerga în loc de a merge, dar și asta se diminuează cu timpul și cu atragerea atenției. Apoi, copiii nu se plimbă toată ziua dintr-o cameră în alta. Activitățile noastre din casă sunt mai mult statice. Amândorura le place mult să se joace cu lego și să citească. Așa că nu înțeleg. Din nou, mă străduiesc și nu reușesc să înțeleg de unde vine zgomotul de care ei sunt acuzați chiar și atunci când dorm, la o distanță considerabilă de vecinul respectiv. Nu mă cred cea mai bună, am chiar o stimă de sine scăzută, nu cred că am cei mai cuminți copii din lume, știu că nu am mereu dreptate și chiar am o minte deschisă și mi-aș dori mult să înțeleg. Sunt tentată să-mi tapetez toată casa cu covoare din acelea din spumă. Sunt chiar foarte faine, poate o să povestesc despre ele la un moment dat, în contextul reamenajării camerei lor. Totuși, investiția nu e mică și eu mă întreb ce va rezolva. Cum vor putea aceste covoare să oprească zgomotele pe care se presupune că le fac copiii mei când dorm? Sau pe care nu le fac, că n-au cum. Va garantez că sunt o mamă foarte atentă și, dacă ar fi vreunul somnambul și ar da petreceri în timpul ăsta, aș fi aflat până acum. Dar nu e și eu nu știu cum să opresc zgomotele pe care vecinul meu pretinde că le aude și e convins că noi le producem. Le-aș opri, dacă aș știi cum. Pentru că și eu vreau liniște. Vreau să nu-mi mai fie teamă în propria locuință, vreau să nu îmi mai fie teamă să ies afară. Azi, de exemplu, n-am mai ieșit de dimineață. Deși nu mă simțeam perfect, aș fi putut ieși cu copiii în cartier, nu era greu, dar mi-a fost teamă. La cât de slăbită eram, n-aș fi putut duce o confruntare singură. Mi-a fost greu și cu polițiștii lângă mine. Singura n-am simțit că o pot duce azi, iar dacă ieșeam,riscam să mă întâlnesc cu el. În general nu-mi place genul acesta de conflicte, nici când nu mă simt rău fizic. Toți oamenii care mă cunosc ar putea confirma asta. Că sunt o persoană liniștită, căreia îi place liniștea. Și multe altele s-ar mai putea spune, dar nu prea are sens să mai scriu. Pentru că mi se pare că sunt într-un cerc vicios, în care am intrat fără voia mea și din care nu știu cum să ies. Vecinul spune și că ne strigă din casă să facem liniște și eu îl aud și nu ne oprim. Ar trebui, probabil să merg la medic, căci eu nu-l aud.

Pe partea cealaltă, Tudor zice că, în dimineața asta, a scârțâit un pic podeaua ( în camera lui) când a coborât din pat și și-a luat revistele. Maria, care era lângă el, nu s-a trezit, dar băiețelul își face griji că asta l-ar fi putut deranja pe vecinul (care, cum spuneam, e în partea opusă a blocului) și de asta a chemat poliția și, implicit, am plâns eu azi. Se simte vinovat, iar mie îmi vine să plâng din nou când îl privesc, îl aud și văd cât e de copil. Încă atât de inocent… De Maria nu vă mai povestesc. Nu mai pot acum…