Povestea continuă, iar eu am nevoie să împărtășesc aici modul în care se desfășoară ea. Am scris acest articol vineri. Îl voi lăsa așa cum e el, chiar dacă e scris într-un moment în care trăiam niște emoții destul de puternice.

Vineri, vecinul a chemat din nou Poliția. Tot în aceleași condiții. Copiii nu alergau, nu țipau, nu plângeau. Ba chiar s-au trezit mai târziu ca de obicei, deci a fost o dimineață mai liniștită ca altele.

Soțul meu a plecat la muncă, iar eu facem micul dejun în bucătărie.Copiii se jucau în sufragerie cu o revistă și niște animaluțele pe care le primesc în fiecare săptămână. Primiseră un număr nou chiar în acea dimineață și precizez asta pentru că vreau să facem un mic exercițiu de imaginație. Cam cât de mult zgomot pot face doi copii care stau în fund, pe covor, (nu aleargă și nu țopăie) și se joacă cu niște animaluțe din plastic? Nu mașinute, nu lego, nu cuburi din lemn. Animaluțe din plastic și o revistă pe care unul dintre ei chiar încearcă să o citească.

Deodată, am auzit bătăi în ușă. Am văzut că erau polițiști. Am respirat adânc și am deschis. Mi-au zis că au primit o sesizare privind tulburarea liniștii publice. Le-am spus că am doi copii mici și le-am mai spus că, deși nu stiu cine a făcut sesizarea, bănuiesc. Le-am povestit despre vecinul meu, cum le-am povestit și celorlalți. Mi-au confirmat în șoaptă că e vorba despre același om, atunci când m-au întrebat dacă vorbesc despre cel de la apartamentul x. Le-am spus că da și le-am spus că pot verifica și cu polițistul de proximitate toate cele afirmate de mine. Le-am spus că respectăm orele de liniște, că cei mici dorm noaptea și fac liniște la prânz. Le-am spus că locuim într-un bloc în care sunetele se aud destul de tare de sus în jos (deși, după ce am discutat și cu alți vecini și am început și eu să fiu mai atentă la cei care locuiesc mai sus, am început să mă îndoiesc destul de tare de faptul că acest domn ne aude cu adevărat sau ne aude la un nivel atât de deranjant).

Domnii polițiști mi-au cerut buletinul pentru a își nota datele mele și au zis că vor coborî cu el la colegul lor. Adică doreau să meargă cu buletinul meu la colegul lor care era cu un etaj mai jos, discutând fix cu vecinul care îmi făcuse reclamație. Știu asta pentru că i-am auzit vorbind, deși nu am înțeles ce au spus. Presupun că nu-i nimic în neregulă cu asta, dar nu am putut să îmi ascund uimirea, moment în care n-au mai plecat ei, ci l-au sunat pe colegul și a venit el sus. Mi-au notat datele și apoi mi-au spus să încerc să fac ceva, pentru că „mai ține și de educație, că și noi avem copii, dar nu-i deranjează pe alții” și că „dacă mai face reclamație, va trebui să luăm măsuri”. Nu m-au mai lăsat să spun nimic, deși am încercat să le vorbesc despre copii. Mi-au spus, încă o dată, să fac ceva, m-au întrebat, mai mult retoric dacă am înțeles, mi-au urat o zi bună și au plecat.

În tot acest timp, copiii mei se jucau în continuare în sufragerie. Ne despărțea de ei o ușă cu geam. Sunt sigură că au auzit ce spuneam noi, pentru că erau multe momente de liniște deplină la ei. Am zis, data trecută, că dacă mai vin polițiștii îi voi chema și pe copii. N-am îndrăznit să fac asta azi. N-am îndrăznit să îi chem în fața a trei necunoscuți (3!) care îmi spuneau mie că va fi nevoie să ia măsuri dacă eu nu fac nimic. De fapt, dacă mă gândesc bine, cam același lucru mi l-a spus și vecinul, doar că el a folosit și un ton amenințător și mult mai ridicat.

Nu mi-a picat bine ce s-a întâmplat. Nu mi-a picat bine nici felul în care m-am simțit. Am și eu niște întrebări, tot așa, retorice:

De ce atât de mulți oameni presupun, automat, că un copil mic e un sălbatic care face zgomot și e, desigur, needucat? Pentru că, deși mult mai drăguți, și polițiștii care au venit prima dată au spus că „sigur au făcut ei [copiii] ceva, dacă domnul ne-a chemat”. Eu nu spun că sunt copiii mei vreun exemplu pentru cineva, dar sigur nu-s needucați și sigur, sigur sunt foarte liniștiți în multe momente. Ca exemplu, la fiecare somn de prânz, Tudor stă 30 de minute liniștit, în pat, până când adoarme Maria. Tot el vorbește în șoaptă cât timp ea doarme. Sau, dacă dorm împreună, stă linistit până se trezește ea. Și ea la fel, când doarme el. Niciunul dintre ei nu vorbește tare atunci când soțul meu lucrează în camera alăturată; intră la el doar foarte rar, iar atunci bat la ușă și așteaptă să li se răspundă. Dacă tati nu răspunde, nu intră, oricât de mult și-ar dori. La fel, când suntem pe scara blocului, ei vorbesc mai încet decât de obicei, nu sar și nu aleargă. Când mergem la stomatolog, stau pe scaune și își așteaptă liniștiți rândul, iar doamna doctor mereu se minunează de cât de cuminți sunt. La fel, petrecem ore bune pe canapea sau în pat, cititnd. Citim mult. Foarte mult.

Da, uneori copiii mei țipă, alteori plâng, uneori bat din picioare, alteori aleargă, uneori râd în hohote, alteori țopăie, uneori se ceartă, între ei sau cu mine. Dar cum ar putea un om normal să interzică aceste lucruri copiilor? Eu le interzic, spre exemplu, noaptea. Pe toate, mai puțin plânsul, căci nu cred că, vreodată, un copil se trezește noaptea doar de dragul de a urla, ca să trezească vecinii sau să-și chinuiască părinții. Slavă Domnului, am depășit vremurile alea și, de foarte mult timp, ei au un somn bun și liniștit. De jucat, nu s-au jucat niciodată- dar niciodată- după ora 22. De Crăciun au zis că stau treji să-l spioneze pe Moș Crăciun. Am stat toți, pe canapea, am privit luminițele din brad și-am povestit. La 22.30 deja dormeau duși în paturile lor. Asta a însemnat pentru ei să stea treji toată noaptea. Dar, oricum, nu despre noapte e vorba Aici e vorba despre un domn care e deranjat ziua de faptul că ei, copiii, există.

Lista cu exemple ar putea continua. Aș putea scrie la infinit despre cât de cuminți sunt copiii mei, dar și despre cât de dificili sunt uneori. La fel ca toți copiii. Copii care nu-s animale sălbatice și nici needucați. Da, sunt mai zgomotoși decât unii adulți, dar nu neapărat și decât vecinul care-i deranjat de ei și care ascultă muzica tare fix când are el chef, indiferent că-i noapte sau zi. Doar că nu despre asta-i vorba și trecem la întrebarea următoare.

Dacă nici ziua, în propria lui casă, un copil n-ar voie să fie copil, atunci când mai are voie? Pe stradă se supune regulilor, la grădiniță se supune regulilor, la magazin se spune regulilor, la doctor se supune regulilor, afară din casă e pandemie… Când are dreptul la timpul lui, pentru el, în care să se comporte ca un copil și da, să facă și zgomot (dar, sigur, nu unul infernal sau cel puțin nu în contextul în care se desfășoară acțiunea descrisă de mine aici)?

Cum explici unui copil că simpla lui voce e deranjantă pentru alții? Cum explici unui copil că există oameni care-s deranjați de simpla lui existență?

Ce, mai exact, ar putea face un părinte ca să își țină copilul liniștit 24 din 24 de ore? Pot înțelege această sugestie venită de la vecinul meu, dar doar după ce am aflat cam ce fel de om e el. Totuși, nu o pot înțelege atunci când vine din partea unor autorități. Adică, da, mi s-a spus și la secție să fiu (și) mai vigilentă în timpul orelor de liniște (nu e cazul, le respectam și înainte), dar nu mi s-a spus să încerc să fac ceva în restul timpului pentru că altfel se vor lua măsuri. Ce măsuri și ce să fac? Asta înseamnă, practic, ca acel copil să nu mai existe. Pentru că, da, un copil nu poate sta liniștit 24 din 24 de ore. Nu dacă-i sănătos și nu dacă prin liniștit înțelegem să stea țintuit pe un pat, să nu vorbească și să nu meargă. Apropo de asta, domnul vecin s-a dovedit a fi și un expert în ale mersului copiilor și îmi spunea cum calcă ei pe călcâie și nu cu toată talpa și să fac ceva în sensul ăsta. Acum, eu nu contest asta. Sigur că mersul unui copil chiar e mai zgomotos decât al unui adult, cu mențiunea că, după toate verificările medicale făcute de-a lungul timpului, copiii mei au mers perfect normal. Deci, ce putem face? Cum, mai exact, schimbăm mersul unui copil, transformându-l într-un mers de adult? A reușit cineva asta?

Cum aș putea eu sa ajung la o înțelegere cu vecinul deranjat? Să schimb programul de somn al copiilor? Să stăm treji noaptea și să dormim ziua ca să își poată el face programul de prânz? Mda, poate că aș putea încerca, dar nu cred că vecina de sub mine (vecinul deranjat nu locuiește sub mine) sau soțul meu ar fi prea mulțumiți pentru că ei, spre deosebire de alții, muncesc ziua și dorm noaptea. Și aici mă duce gândul și la situația în care, în locul vecinului ar fi putut fi un medic care lucrează în ture sau un pompier sau un polițist. (Nu e. El e doar un bărbat tânăr cu o reputație nu prea bună!) Încă vreau să cred că un astfel de om ar fi găsit o altă cale și nu asta. Eu am găsit o cale atunci când, înainte să fiu mamă, aveam doi copii mici deasupra și acei copii nu mă lăsau să dorm. Noaptea. Nu eram nici medic, nici polițist, dar eram profesoară iar asta înseamnă că aveam o responsabilitate mare și nu-mi permiteam să merg la muncă obosită. Mi-am cumpărat dopuri de urechi, am încercat să dorm în altă cameră sau când dormeau copiii vecinilor… Pentru că înțelegeam multe, chiar dacă încă nu aveam proprii mei copii. Și mai înțeleg și că orele astea de liniște sunt făcute în așa fel pentru că cei mai mulți oameni dorm noaptea și nu ziua.

Nu sunt în cea mai bună perioadă a mea. Recunosc. Ma las afectată prea tare de lucruri care nu spun nimic despre mine, ci despre alții, ca să o citez pe o bună prietenă. Încerc să nu ma gândesc prea mult la „măsurile” pe care le vor lua polițiștii data viitoare. Mai ales că sunt naivă și eu abia așteptam să ia aceste măsuri crezând că ele vor fi luate împotriva vecinului care face sesizări nefondate la Poliție. De fapt, chiar nu înțeleg deloc ce se întâmplă. Pentru că familia mea nu e o sursă de zgomot și noi nu deranjăm liniștea publică! Nu mie trebuia să mi se spună că se vor lua măsuri sau să mi se atragă atenția asupra educației copiilor. Niște copii pe care acei oameni nu-i cunosc. Vecinului trebuia să i se atragă atenția. Pentru că vecinul irosește timpul polițiștilor făcând reclamații nefondate.

Da, recunosc, îmi e greu. Nu-s nici cea mai puternică persoană din punctul ăsta de vedere. Mă intimidez în fața autorităților. Uit ce să spun. Petrec minute în șir exersând discursuri, încercând să țin minte tot ce am de spus, în caz că vine Poliția, dar nu știu cum se face că, pe moment, tot mă pierd. Și mă supăr tot pe mine pentru asta. Și mă supăr că trebuie să fie așa. Pentru că ar trebui să nu-mi pese. Pentru că povestea asta nu e despre mine și sunt, fără voia mea, băgată în ea.

Mă deranjează incertitudinea, faptul că nu știu care va fi următoarea lui mișcare. Nu știu cum să mai reacționez în casă, am început să le fac observație mult mai des copiilor. Pentru lucruri care-s perfect normale. Îi acord prea multă atenție, știu. Am făcut asta chiar și vineri când, în mod absolut greșit, le-am spus copiilor să nu mai plângă pentru că… a venit poliția. Da, vineri am întârziat cu micul dejun din cauza acestei întâmplări și, după ce au plecat polițiștii, în tot acel context, cu mine afectată de vizita lor și cu ei nemâncați, au început să se certe și s-au pus pe plâns. Iar eu, în acele momente, le-am vorbit de poliție. Am revenit repede cu picioarele pe pământ și-am înțeles situația. Am înțeles că, pe lângă toate celelalte, nu doar eu eram afectată de vizita inoportună, ci și ei. Da, am înțeles, dar tot sunt supărată pentru prima mea reacție. Așa cum spuneam și în articolul trecut, nu vreau ca ai mei copii să se simtă speriați de autorități.

Tot nu știu cum ar fi dacă m-ar prinde într-un moment prost. Dacă ar veni Poliția fix când unul dintre copii plânge, sau când mă doare capul, sau când n-am dormit noaptea, sau când sunt într-unul din acele momente mai puțin bune, dar perfect normale în viața unui om?

Nu știu cum e definită hărțuirea exact, dar sigur mă simt harțuită. Nu știu de câte ori trebuie să acționeze un om ca să se considere hărțuire, dar știu că e nevoie să o facă o singură dată ca să te facă să te simți rău și mai știu și că, de la începutul anului, eu nu mă mai simt confortabil în locuința mea și, dacă atunci când am fost eu la Secția de Poliție, m-am simțit un pic mai bine, vineri, când au venit din nou polițiștii la mine la ușă, m-am simțit mai rău.

Ar mai fi multe de spus, dar cred că deja am scris prea mult. Din nou, sper să nu mai existe o continuare.

Sursa foto – canva.com