Ieri am citit o postare scrisă de Alex Donovici. Avea legătură cu evenimentele din Israel și, în mod total neașteptat, mi-a dat (și) o stare de bine. În mod neașteptat pentru că, de obicei, când aflu despre astfel de lucruri, întreg trupul îmi este inundat de un amestec de frică și neputință și n-aș fi crezut vreodată că aș putea să simt ceva pozitiv într-un astfel de context. Totuși, omul ăsta, care de câțiva ani aduce, prin cărțile pe care le scrie, magie în casă noastră, mi-a arătat că, da, poți să simți și lucruri bune, în loc să te lași copleșit de cele negative și mi-a amintit de recunoștință. Da, mi-a amintit că, în loc să mă afund adânc într-un ocean de tristețe ori să cad în capcana ignoranței, de teama suferinței, aș putea să fiu recunoscătoare pentru locul în care mă aflu și pentru toate lucrurile pe care le am.

Mă tot gândesc la asta de ieri și mintea mea tot dezvoltă ideea. Am mai scris, de-a lungul timpului, despre neputință și despre cum aceasta mi se pare extrem de greu de dus; despre cum ea se activează cel mai tare atunci când ni se întâmplă, pur și simplu, lucruri rele sau atunci când suntem martori la ele, fie că o facem printr-un ecran sau nu. Pentru că n-ai avea cum să simți altceva atunci când ești conștient de faptul că nu ai vreo putere pentru a opri sau schimba ceva rău, nu? Cel puțin atunci când vorbim despre evenimente cum sunt cele care, azi, cutremură din nou planeta, cam singurul lucru pe care-l poți face atunci când te afli la o distanță atât de mare e o donație. Și, da, mereu am spus că fiecare lucru, oricât de mic, contează, dar nu pot să nu fiu conștientă și de cât de puțin atârnă în balanță un astfel de gest, chiar și dacă-i înmulțit cu milioane. Deci, da, ne întoarcem la neputință, dar adevărul e că, deși în astfel de momente aceasta-i mai vizibilă, ea e mereu prezentă. Fie că-i pace sau război și fie că vorbim despre conflictele uriașe sau mai mici, un om rămâne la fel de neputincios și nu are puterea reală de a îi schimba pe alții. Ce putem face e să conștientizăm binele de care avem parte și să lucrăm pentru a îl păstra și pentru a îl crește și, apoi, răspândi; să apreciem ceea ce trăim, să fim recunoscători pentru tot ce avem și să arătăm asta. Pentru că nu putem schimba lumea, dar ne putem schimba pe noi și ne putem strădui să ajungem cât des la cea mai bună versiunea a noastră. Putem să fim buni, cu noi înșine și cu cei din jur, și să înțelegem că, deși nu aveam puterea să schimbăm un alt om, putem aduce bucurie sau durere în viața oamenilor care ne înconjoară, iar asta contează. Să aducem, deci, bucurie, iar asta înseamnă că vă și mă provoc să facem azi o faptă bună, una pe care nu o facem în mod normal în viața de zi cu zi. Să alegem ca, atunci când ieșim afară din casă, să privim în jurul nostru cu atenție și, în funcție de ceea ce observăm, să facem un gest, oricât de mic, care să aducă zâmbetul pe buzele și/sau în sufletul altei persoane. Să lucrăm împreună la a păstra și a face mai bună lumea în care trăim azi și, nu în ultimul rând, să facem și un mic exercițiu de recunoștință. Concret, să găsim (măcar) trei lucruri pentru care suntem recunoscători. Eu, spre exemplu, sunt recunoscătoare pentru că e pace în orașul și în țara în care trăiesc și mai sunt recunoscătoare pentru copiii mei și pentru faptul că încă le pot îndeplini dorințe și nu doar nevoi. Iar lista poate continua și chiar continuă, dar nu în acest articol care se dorește a fi unul scurt și în care mai adaug doar că sunt recunoscătoare pentru acea postare, dar și pentru faptul că existați voi, cei care urmăriți acest blog.

Prin urmare, vă și îmi doresc o zi plina de zâmbete și de conștientizare a lucrurilor bune din viața noastră.