Am pornit în aventura Voxa cu ideea că nu-mi plac podcasturile în mod deosebit, nici cărțile audio. Pe primele le-am mai ascultat uneori, fie pentru că ele cuprindeau informații de care aveam nevoie, fie pentru că încercam să mă autoeduc în sensul ăsta, dar tot nu m-au prins pe termen lung. În ceea ce privește cărțile audio, de-a lungul timpului, nu cred că am ascultat eu, pentru mine, vreuna. Le-am folosit pentru copii, la drum lung sau când nu le-am putut citi eu, mi-au plăcut și mie, am învățat să recunosc și să apreciez detalii importante, dar tot nu am făcut pasul următor, acela de a asculta doar eu, de dragul de a asculta. Altfel, singură mea experiență cu adevărat pozitivă cu un conținut audio a fost atunci când am trecut printr-o operație la ochi. Ca să nu înnebunesc de-a dreptul, căci timp de 10 zile n-am văzut nimic, n-am avut voie să fac nimic și trebuia să stau și într-o poziție inconfortabilă, am împrumutat de la o doamnă mai multe cd-uri cu teatru radiofonic. Nu cred că exista, pe vremea aceea, vreo aplicație de genul celor care sunt azi, în caz că totuși era, la mine nu ajunsese încă. Am ascultat însă acele cd-uri, iar ele mi-au îndulcit considerabil durerea și mi-au plăcut mult. Totuși, de atunci nu am mai ascultat nici teatru radiofonic.

Acum, când a început povestea cu hernia și n-am mai putut citi, mi-am dorit să fiu la fel de înțeleaptă și, încă de la început, m-am gândit să folosesc o aplicație cu cărți audio pentru a continua să citesc. N-am făcut-o, nici podcasturi n-am ascultat, nici vreo aplicație n-am instalat. Totul până în clipa în care am găsit descoperit, pe blogul lui Mihai Vasilescu, un cod de reducere și mi-am instalat Voxa. Nu imediat cum am citit articolul, ci peste vreo săptămână, cred.

Totuși, deși am încercat să arunc o privire printre titlurile existente, deși acestea erau bine organizate, grupate pe categorii și deși multe erau chiar atractive, n-am reușit să pornesc vreo carte. Privind retrospectiv, nu cred că a fost doar din cauză că prefer cărțile clasice, ci mai ales pentru că, la acel moment, nu doream să-mi accept noua condiție de om bolnav. Am visat la cum o să las și eu un comentariu la articolul despre care vorbeam mai sus (și asta în condițiile în care pot număra pe degete comentariile pe care le-am lăsat de-a lungul timpului pe bloguri), în care să-i spun autorului cât de mult m-a ajutat acea oportunitate. N-am putut, timpul a trecut și eu pur și simplu nu am reușit să ascult vreo carte. Ori mă mințeam singură, spunându-mi că nu mă interesează titlul respectiv, fără să fi încercat măcar să ascult, ori, când găseam ceva cu adevărat interesant, a cărui valoare nu putea fi negată, îmi spuneam că acea carte trebuie citită cu adevărat, nu ascultată, prin urmare aveam să aștept să-și revină cât de cât coloana.

Din nou, copiii au avut de câștigat. A fost nevoie să-i iau cu mine la ședințele de recuperare și, deși aveau o întreagă cameră doar pentru ei și erau foarte cuminți și liniștiți, am înțeles totuși că se plictiseau. Atunci am decis să folosesc Voxa pentru ei. Deoarece, pe vremea aceea, citeam cu ei un volum nou, în engleză, din Tărâmul Poveștilor, lectura era greoaie, eu oboseam foarte repede, iar cartea făcea referire la povești pe care ei le cunoșteau, dar din care uitaseră detalii importante, am ales, împreună cu ei, Vrăjitorul din Oz.

Așa de tare i-a captivat povestea și atât de faină era vocea naratoarei, încât, dacă la început se jucau o vreme și abia apoi o porneau, ulterior începeau să asculte încă de cum puneam piciorul în cabinet. Vreme de o oră și jumătate, neîntrerupt. M-au impresionat chiar și pe mine, care-i cunoșteam și știam că le place să asculte povești, nu mai spun de kinetoterapeut sau de alți oameni care mai veneau pe acolo. Ba chiar îmi amintesc de o doamnă care aștepta să intre după mine și, pe care, când am ieșit pe hol, am găsit-o prinsă, la rândul ei, în poveste, zâmbind. Desigur, deși m-am bucurat pentru copii, toate acestea tot n-au fost de ajuns ca să mă facă și pe mine să încep o carte.

Apoi au intervenit lucruri și am început să folosesc acasă un aparat de masaj. Dar fără o masă specială, pe care să stau confortabil, era destul de greu să rezist cu el (știu, masajul ar trebui să fie plăcut, dar e diferit atunci când ai gâtul dureros). Mi-am zis atunci să fac totuși o încercare cu Voxa și am ales Viața mincinoasă a adulților, o carte care o are ca autoare pe Elena Ferrante.

Am fost uimită să observ că nu mai conștientizam cum trece timpul și era mult mai ușor să rezist, dar, la final masajului, deși uneori mai rămâneam câteva minute, așteptând să se termine capitolul sau ideea expusă, tot nu m-a convins experiența. Am mers însă mai departe și am început volumul 1, Prietena mea Genială, din Tetralogia Napolitană cu care mă mai intersectasem în trecut. Pe vremea aceea nu prea aveam timp liber, încercasem să o citesc pe telefon, în engleză, îmi plăcuse, dar deoarece e o carte foarte lungă, iar eu citeam cu viteza melcului, am abandonat-o aproape fără să-mi dau seama, deoarece mă deprima ritmul în care avansam cu lectura. Totuși, undeva în mintea mea, mi-am propus să o citesc la un moment dat, iar acum, când am (re)găsit-o pe Voxa, mi-am zis că a venit acel moment și, cumva, pentru că citisem deja din ea într-o altă formă decât cea clasică, mi-am zis că e ok să accept compromisul și să o ascult.

La început m-a lovit, în mod neplăcut, vocea naratoarei, o voce deosebită și frumoasă, dar care nu se potrivea, în mintea mea, cu vocea Elenei, personajul principal, așa cum mi-o imaginasem eu în cele câteva capitole deja citite. S-a creat un fel de conflict în mintea mea, începutul a fost greoi și era dificil să rămân concentrată, mintea îmi fugea în alte părți. Totuși, faptul că încă îmi aminteam ceea ce citisem eu, alături de faptul că oricum n-aveam ce face în timpul acelor ședințe de masaj, m-au făcut să continui. Ușor, ușor, cele două voci, a naratoarei și cea a Elenei din mintea mea, s-au contopit și-au devenit una. Ușor, ușor, cartea m-a prins în aceeași manieră în care credeam, în mod greșit, că doar o carte clasică o poate face, iar pe final ajunsesem în punctul în care abia așteptam să plece copiii de acasă și să pot asculta mai mult, în timp ce găteam ori făceam curat. Dincolo de faptul că îmi distrăgea atenția de la încetineala cu care făceam acum lucruri cândva banale, pur și simplu îmi doream să o ascult în continuare și așa se face că în scurt timp, mult mai repede decât dacă aș fi citit varianta tipărită, am terminat primul volum.

M-am apucat de al doilea volum, Povestea noului nume, și, spre uimirea mea, am fost dezamăgită să aud o altă voce. Mă obișnuisem cu prima. Totuși, fiindcă aceasta se apropia mai mult de ce simțisem eu, dar și pentru că deja mă cucerise cartea, am început să ascult cu și mai mare plăcere și asta în condițiile în care, la acel moment, deja mă reapucasem de cititul cărților clasice. Și deși, la momentul la care scriu acum, încă nu am terminat-o, avansez repede și de câteva ori chiar am ales Tetralogia Napolitană în locul cărții tipărite pe care o citesc în paralel și care mă așteptă cuminte lângă pat.

Concluzia la care am ajuns în urma acestei experiențe e, în cuvinte puține, aceea că în spatele oamenilor care încă nu ascultă cărți se afla faptul că încă n-au găsit cartea potrivită. Acum, după ce eu am descoperit această plăcere, cu ajutorul Elenei Ferrante, sunt destul de sigură că nu voi mai renunța vreodată la ea și chiar îmi pare rău pentru faptul că mi-a luat atât de mult să ajung în acest punct.

O altă concluzie e că-mi voi cumpăra Tetralogia Napolitană în format clasic. 🙂Nu pentru că aș vrea să o (re)citesc acum, e prea lungă și am prea puțin timp, însă e o carte pe care e musai să o am în bibliotecă, abia aștept să o răsfoiesc, să regăsesc în ea pasaje care mi-au atras atenția atunci când le-am ascultat pentru că, da, deși acum declar că-s cucerită și de audiobooks, cum s-ar zice, prima iubire nu se uită niciodată, iar pasiunea mea pentru cărțile tipărite e prea mare, nu-mi pot refuza plăcerea de a avea o așa comoară în bibliotecă. Elena Ferrante e o scriitoare aparte, știam deja, dar acum, după ce am ajuns cu adevărat să îi cunosc cărțile, o ador de-a dreptul. Îmi e greu, îmi dau seama, să scriu despre o carte ascultată și nu citită, dar cert e că despre Tetralogia Napolitană aș spune că surprinde într-un mod desăvârșit viața, în general, cu tot ce cuprinde ea și cred e un privilegiu să descoperi viața, cu toată înțelepciunea ei, în felul ăsta atunci când încă nu ai ajuns la finalul ei.

Nu în ultimul rând, am ajuns la concluzia că, dincolo de faptul că nu doream să-mi accept boala, reticența mea, mult mai veche,  față de cărțile audio venea și din ignoranță și frică. Cititul e, din punctul meu de vedere, o activitate destul de intimă. Cum am mai spus eu cândva, cărțile nu-s la fel pentru toți oamenii, ele se transformă de fiecare dată când un cititor le descoperă; când vocea autorului se împletește cu vocea noastră interioară, cartea respectivă devine ceva unic, iar mie mi se părea, cred, o adevărată intruziune o nouă prezență, în acest caz, naratorul. Totuși, îmi dau seama, experiența aceasta are și ea farmecul ei și, desigur, avantajul, deja stabilit și incontestabil, de a ne putea bucura de cărți chiar și în momentele în care altfel nu am putea citi, dar și de a îndulci puțin momente mai puțin plăcute, făcând timpul să treacă pe nesimțite.

La final, vă recomand ca, în cazul în care, din diverse motive, asemănătoare cu ale mele sau diferite, nu ați încercat încă să ascultați o carte, sa nu vă (mai) refuzați această plăcere. Atenție, însă! E important să găsiți cartea potrivită, lucru care, desigur, având în vedere varietatea celor peste 70.000 de titluri de pe Voxa, nu ar trebui să fie prea greu. În plus, documentându-mă pentru acest articol, am descoperit că în prezent există, pentru abonații noi, o ofertă destul de bună – 60% reducere pentru trei luni. 😊

Sursa foto -canva.com