Școala nu e doar lapte și miere. Și nici nu trebuie să fie.

on

Am scris acest articol în care spuneam că școala nu e și nici nu ar trebui să fie Bau Bau și susțin în continuare tot ceea ce conține el. Mi se pare, însă, că pe lângă prezentarea școlii într-o lumină negativă, mai există o tendință, la fel de periculoasă – idealizarea școlii într-un mod care, uneori, nu are nicio legătură cu realitatea.

Asta se întâmplă mai ales la grădiniță și în clasele mici – deci fix atunci când e cel mai important- și, culmea, se întâmplă și în familii în care părinții nu prea apreciază școală, dar le-o prezintă copiilor într-un mod în care aceasta e doar lapte și miere sau, deși recunosc, pentru ei înșiși, că nu e așa, îi tratează cu foarte puțină empatie pe copiii care îndrăznesc să spună același lucru.

De ce e rău să idealizăm școala? Pentru că doare. Școala e departe de a fi perfectă și atunci când îi povestești copilului despre cât de minunat de frumos o să fie acolo, va fi teribil de dureros pentru el să descopere că nu-i deloc așa.

Am trăit asta. La un moment dat, copil fiind, am schimbat școala. Privind cu ochii de adult, știu clar că a două școala (radical diferită de prima) era mai bună dintr-un milion de motive. Știu și că acea schimbare a fost unul dintre cele mai bune lucruri care mi s-a întâmplat. A fost, însă, și unul dintre cele mai dureroase pentru că mama mi-a prezentat acel loc că fiind cel mai minunat din lume și era foarte departe de adevăr. M-am dus în prima zi de școală cu o mulțime de așteptări și visuri, toate nerealiste. M-am dus acolo atât de naivă încât realitatea m-a lovit crunt. Încă doare atunci când mă gândesc la toate acele clipe.

Trist e că i-am făcut copilul meu aproape același lucru. Înainte să înceapă grădinița, mi-am făcut temele, ca un adevărat părinte conștiincios, si i-am prezentat grădiniță ca pe acel extraordinar tărâm al minunilor. N-am dus chiar la extrem treaba asta pentru că eram conștientă de faptul că cel puțin câteva lucruri erau departe de a fi frumoase. Pentru acestea am încercat să îl pregătesc atât cât am știut și am putut în acel moment. În orice caz, rezultatul a fost acela că băiețelul a plecat vesel de acasă și vesel a intrat în grădiniță. Chiar dacă ochișorii mari priveau din ce în ce mai uimiți în jurul lui, încă îmi amintesc cum mi-a zâmbit atunci când am plecat. A fost ultimul zâmbet din acea clădire. Ușor, ușor, el a dispărut de pe chipul lui. Pentru că locul frumos în care abia aștepta să meargă, nu era deloc frumos, deși, cu siguranță, pentru unii avea să devină, în timp. Pentru băiețelul meu, urletele disperate ale colegilor lui, inimaginabil de triști pentru că se despărțeau de mama sau tata, au fost greu de dus, dar mai greu de dus a fost atitudinea adulților din jurul lui. O atitudine pe care el nu știa cum să și-o explice pentru că nu avea corespondent în mintea lui. La rândul meu, nici eu nu știam prea bine cum să abordez situația.

La ceva timp după această experiență pe care am avut tăria să o opresc, în timp ce citeam o anumită carte, băiețelul m-a întrerupt și mi-a spus că doamnele de la grădiniță îi loveau pe colegii lui. Mi-a spus acel ceva pe care la trei ani nu stiuse cum să mi-l spună pentru că nu știa ce înseamnă. El nu știa atunci că adulții îi pot lovi pe copii.

Am mai auzit astfel de povești în care copiii reușesc să pună în cuvinte întâmplări care au trecut deja, ajutați de o carte sau de alte noi experiențe care le permit să le înțeleagă pe cele trecute. Totuși, am doza mea de scepticism și, în momentul în care băiețelul mi-a spus că doamnele îi loveau pe colegii lui, am cerut detalii. Și mi le-a oferit. M-am întristat pentru că nu aflasem fix atunci când se întâmplase. Am fost mândră de mine pentru că mi-am ascultat instinctul, dar, în același timp, nu pot să nu mă gândesc la cât de greu trebuie să fie în mintea și sufletul unui copil care trăiește așa ceva. Mama și tata îi spun cât de frumos e în locul acela iar el simte și vede că nu e deloc frumos dar nu știe cum să pună asta în cuvinte. Oare cum e? Știu că eu, mai mare fiind, mă simțeam greșită. Nu m-am gândit niciodată, în vremea aceea, că ar putea fi ceva greșit la noua mea școală. Eram convinsă de faptul că problema sunt eu. Mai știu și ca, în general, atunci când adulții le fac rău, copiii se învinovățesc pe ei înșiși.

Pri urmare, cred ca acele povești și acele cărți care idealizează școala sau grădinița s-ar putea să facă mai mult rău decât bine dacă sunt doar ele prezentate copilului. Nu cred că e ok să le povestim copiilor despre cât de frumos o să fie la școală sau grădiniță. Nu cred că e ok să le povestim copiilor despre cât de minunate sunt școala și grădinița. Pentru că în multe cazuri ele nu sunt deloc astfel și aici nu mă refer neapărat la faptul că în unele instituții se petrec abuzuri, ci la faptul că, în general, nu există niciun loc perfect. În același timp, așa cum spuneam în articolul trecut, nu cred că e ok nici să le povestim copiilor despre cât de urâtă e școala

Ce să facem? Din punctul meu de vedere, cel mai important lucru pe care al trebui să îl facem este să sădim în copiii noștri dorința de cunoaștere. Școala e o instituție care are ca scop educarea copiilor. Dacă școala la care va merge copilul este sau nu frumoasă, nu putem ști noi. Să le spunem copiilor despre cât de frumos sau urât o să fie acolo înseamnă, practic, să îi mințim. De ce? Pentru că noi nu am fost acolo, într-un viitor, pentru a putea să știm cu adevărat cum e. În același timp, nici dacă am avea o putere magică și am reuși să vedem cum e, cu adevărat, acea școală, tot nu ar fi în regulă să facem asta. Pentru că părintele și copilul sunt două ființe distincte. Ce-i place unuia poate să nu-i placă celuilalt și invers. Cred că un copil ar trebui lăsat să descopere singur cum e școala lui pentru el, fără așteptări sau frici nerealiste. Îi putem povesti cum a fost pentru noi, îi putem povesti despre cum credem că sunt, în prezent, anumite lucruri de bază, dar, mai ales, e bine să sădim în el dorința de cunoaștere și el să știe că școala e, în primul rând, cadrul în care lui i se oferă posibilitatea de a învața, de a dobândi mai multe cunoștințe. Școala nu e și nu ar trebui să fie perfectă. Nimic nu e și nu ar trebui să fie perfect. Pentru a își atinge obiectivul lui – în acest caz, acela de a învața- copilul va trebui să treacă și prin experiențe mai puțin plăcute. E normal să fie astfel. E ok să fie astfel. Totul atât timp cât i se oferă și cadrul în care să poată vorbi despre aceste experiențe; să plângă, să fie trist sau furios, în timp ce merge mai departe pentru că luptă pentru ceva mai important; în același timp, să râdă și să se bucure sincer de tot ce e frumos; să existe un echilibru și, atunci când școala e, în profunzime, urâtă pentru el, să primească sprijin. Sprijin real pentru că modul în care funcționează o școală depinde foarte mult și de atitudinea părinților. Dacă părinții tolerează un abuz, abuzul se va perpetua.

Concluzia mea e că ar trebui să ne ferim de extreme și că ar fi bine să le dăm copiilor dreptul de a trăi propriile experiențe și a trage propriile concluzii; să ne alegem cu grijă cuvintele și să nu le vorbim despre cât de mult o să le placă sau nu la școală. Ei au dreptul să aleagă singuri ce le place sau nu și nu e deloc obligatoriu sau necesar să le placă școala. Cel mai important e, așa cum spuneam mai sus, să își dorească să se dezvolte, să descopere și să învețe lucruri noi. Atunci când au sadită în ei această dorință, vor descoperi singuri o mulțime de lucruri plăcute în școală și vor învața să le tolereze pe cele mai puțin plăcute deoarece acestea sunt doar calea prin care își ating obiectivul. Singura mențiune este aceea că prin lucrurile mai puțin plăcute e bine să înțelegem neplăcerile normale, din viața de zi cu zi, și nu abuzurile.

În același timp, cred că e bine să îi povestim cât mai multe copilului și, desigur, să citim multe cărți despre asta, dar cu atenție la modul în care prezentăm aceste cărți. De cele mai multe ori ele sunt scrise de autori din alte țări și felul în care sunt reprezentate școlile și grădinițele nu prea are corespondent în realitatea noastră. Să fim atenți să nu creăm așteptări nerealiste și nici să nu punem presiune pe copil oferindu-i drept exemplu personajele care, în mai puțin de zece pagini, au depășit toate fricile și problemele și s-au adaptat într-un mod desăvârșit la noua etapă din viața lor. Viața reală nu prea e așa, deși, desigur, poate fi, uneori. Totuși, în viața reală adaptarea durează mai mult de 2-3 zile.

Acestea fiind scrise, în cazul în care doriți să știți mai multe despre perspectiva mea asupra adaptării la grădiniță, puteți citi aici despre calendarele pentru prima lună de grădiniță. Acestea pot fi folosite și pentru școală, desigur, cu activități adaptate vârstei. În același timp, puteți citi aici despre o carte foarte utilă, din punctul meu de vedere, pentru adaptarea la grădiniță.

Fotografie de Max Fischer pe Pexels.com

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s