Introducere

Am publicat aici două prime articole care-mi sunt dragi, dar de care m-am „folosit” ca să testez felul în care funcţionează blogul meu. Am pornit cu zero experienţă în a scrie pe un blog, sau în a construi şi administra un site. Sper să nu fie prea evident. Mi se pare, totuşi, că m-am descurcat chiar foarte bine pentru început.

Am decis să las cele două articole să rămână primele de pe acest blog. Ele oricum şi-ar fi găsit locul aici, la un moment dat. Simt însă nevoia să adaug, acum la început de drum, un articol care a fost citit şi apreciat şi de alţii. Pentru că timp de o viaţă întreagă – cu o excepţie care a durat vreo 2 ani –  am scris doar pentru mine – pe hartie, cu pixul, sau pe laptop – şi singurii mei cititori au fost cei din familie, tânjeam după  un feedback obiectiv, legat de felul în care scriu. O provocare a Radio Guerrilla, legată de un subiect care mi-a plăcut – rescrierea finalului Scufiţei Roşii- , a venit la fix. Îi apreciez mult pe oamenii aceştia, deşi îi ascult mult mai puţin decât mi-aş dori – în acest moment al vieţii mele ascult cântecele ca „În pădurea cu alune” şi altele asemenea –  şi le mulţumesc pentru oportunitatea oferită. A însemnat mult pentru mine.

Pun mai jos primul meu text scris pe o temă dată şi publicat de Radio Guerrilla pe site-ul lor, în cadrul concursului Vocea Ascultătorului

Scufiţa Roşie a murit!

„ – Ca să te pot mânca mai bine! spuse lupul şi se aruncă asupra Scufiţei Roşii şi o înghiţi. În urma ei rămase doar scufiţa, prea roşie ca să se poată distinge picăturile de sânge ce o stropiseră…”

Dar Scufiţa Roșie nu era proastă. Era doar curioasă, ceea ce e perfect normal și sănătos. Din păcate însă, ea era  prost sau deloc informată, fapt ce o făcea să acționeze nesăbuit.

`          Basmul încurajează o supunere necondiționată și mersul înainte, cu acei, deja clasici, ochelari de cal. Să nu se uite în dreapta sau în stânga, să nu vorbească cu nimeni, să asculte  de mama. Pentru că mama știe! 

Scufiţa Roșie nu știe, poate pentru că e prea mică. Dar dacă e prea mică să știe, ar trebui să fie prea mică și pentru a îşi îngriji bunica. Nu decide ea însă asta, ci părintele atotputernic care, odată pus în rolul de a putea domina o ființă mai mică, o face. Pentru că poate și asta e suficient pentru el. Nu însă și pentru copil, care indiferent de cât de îndoctrinat este, tot se va întâlni, la un moment sau altul, cu ispitele vieții, cărora poate, sau nu, să le facă față.

Scufiţa are dreptul să aleagă să culeagă flori și are dreptul să aleagă propriul drum de mers. Dacă e suficient de mare încât sa meargă singură, ar trebui să poată sa meargă pe unde dorește și să aleagă în mod conștient.  

Tentația există. Lupul apare în faţa ei, când ea încă nu se abătuse din drum, și singurul motiv pentru care nu o mănâncă atunci e că își dorește mai mult de la ea. Altfel, nimic nu l-ar fi împiedicat, chiar și dacă fata nu ar fi vorbit cu el. Din contră,  dacă nu vorbea și lupul nu afla de bunică, nu ar fi avut niciun motiv să mai aştepte.

Mai departe, când ajunge, în sfârșit,  la casa bunicii, Scufiţa simte că nu e bine să se apropie de patul în care era lupul. Curiozitatea e însă mai mare și conotația sexuală e evidentă. Dar pentru că nu știe ce-i acela un lup și nu poate să-și dea seama ce anume e în neregulă, se lasă ghidată doar de curiozitatea firească. Pentru că un mecanism de apărare nu a fost cultivat. Și deși, pe măsură ce lupul vorbește, frica e din ce în ce mai mare, ea rămâne acolo. Pentru că nu știe de ce îi e frică. Lupul profita de naivitatea ei, generată de lipsa de informare.

Într-o astfel de situație, sfârșitul poate sa fie doar unul, indiferent de câţi vânători trec apoi pe lângă casa bunicii. Bunica și Scufiţa au fost mâncate de către lup și asta a fost. Ele nu mai sunt. Au murit.

Din dorința de a îi învăța o lecție fără a le zdrobi de tot sufletul, ci doar independenţa, basmul original spune copiilor că cele două au fost scoase din burta lupului, unde era atât de întuneric și unde i-a fost atât de frică fetei. Bunica nu zice nimic, probabil pentru că nu era la prima experiență. A acționat însă la fel de nesăbuit ca fata, iar prin lecția învăţată, Scufiţa va creste și va fi copia bunicii. Naivă și lipsită de voință proprie. Sau alte „Scufiţe” vor face asta, ascultând povestea, care le  învață să nu facă cum a făcut cea din poveste, deci sa meargă doar înainte și să își asculte obedient stăpânii, nedezvoltându-şi astfel, capacitatea de detectare a pericolului și de autoapărare, lăsându-se la mila sorţii, atunci când pericolul apare.

Asta dacă nu cumva, în loc să rămânem cu fraza de final din povestea originală, vedem cum greșeala aparține de fapt mamei, care trimite în gura lupului un copil nepregătit, sperând că acel copil o va asculta și va alege să nu vadă lupul. Uită însă că și lupul vede și, după ce vede, analizează și își alege cu atenție victimele, dintre cele mai vulnerabile. Iar vulnerabil,atunci și acum, înseamnă să nu știi să te aperi ( nu să nu poti!) și poți învăța să te aperi doar cunoscându-ţi inamicul. Lumea e plină de lupi care stau la pândă. Putem lupta cu ei, sau putem aștepta să vină vânătorii, să o facă în locul nostru şi atunci când nu vin şi avem totuşi ghinionul de-a fi atras atenţia vreunui lup, să consideram că e vina noastră, pentru că am îndrăznit să ridicăm privirea din pământ.

Nu pun tag-uri şi link-uri. Scopul acestui articol nu e ca eu să mă promovez astfel, acum. L-am scris pentru că a contat şi vreau să îmi amintesc cu drag de asta.

Photo by Annie Spratt on Unsplash