Aproape fără să-mi dau seama, la un moment dat, m-am trezit întrebându-mă dacă şi când ar fi potrivit să le fac cunoştinţă copiilor mei cu basmele. Felul în care  s-a strecurat în mintea mea ideea că ar fi ceva în neregulă cu basmele rămâne, încă, un mister. Cert e că am început să mă documentez pe tema asta şi am descoperit un adevărat curent, menit să înlăture influenţa nefastă a acestora. Am aflat astfel despre presupusul rău pe care l-ar putea face copiilor  şi despre  exemplul negativ pe care îl oferă. Totul avea logică și, în plus, apăreau și mărturiile celor care au fost terorizați,  în perioada copilăriei,  de imaginea Reginei din Albă ca Zăpada sau de faptul că, dacă nu vor fi cuminți (oare ce înseamnă cuminte?) vor fi mâncați de lup, la fel ca Scufiţa Roșie. Exemplele pot continua…

Desigur, erau și cei care spuneau că lor li s-au citit poveștile astea și nu li s-a întâmplat nimic rău şi suntem nedrepţi şi răutăcioşi cu basmele.  Dar, deși exagerată comparația,  așa sunt și cei care spun că au fost loviți când erau mici și asta nu i-a traumatizat în vreun fel, din contră, i-a făcut oameni.

Astfel, nefiind capabilă să combat aceste argumente,  am ales să nu citesc basme copiilor mei, fără ca asta să fie o decizie definitivă,  aplicându-se doar la acel moment prezent, când erau încă extrem de mici.

Faptul că decizia era provizorie se baza şi pe propria mea experienţă. Si eu am ascultat şi am citit multe basme, când eram mică şi nu numai. Și poate nu sunt cel mai bun exemplu. Cred însă că nu ele au cultivat ce nu îmi place la mine sau ce nu e ok cu mine și, recent, am ajuns la concluzia că, din contră, ele chiar m-au salvat. Cert e şi că niciodată nu m-au speriat! Prin urmare, eram totuşi sceptică cu privire la caracterul nociv al basmelor, deşi nu găseam argumente în apărarea lor.

Ulterior luării acestei decizii, am citit cartea Psihanaliza basmelor, scrisă de Bruno Bettelheim, carte ce face parte din colecţia Educaţie cu blândeţe, coordonată de Prinţesa Urbană.

Bruno Bettelheim spune că basmele sunt bune şi necesare, că ele vindecă și ajută copilul să exploreze și să își rezolve, la nivel imaginativ, lucruri pe care, în realitate, nu poate și nici nu ar fi de dorit să o facă astfel.

Am rezonat puternic cu ideile astea şi argumentele oferite de autor m-au convins definitv. Am revenit asupra deciziei şi mi-am permis să iubesc din nou basmele – de fapt nici nu încetasem –  şi să le prezint şi copiilor mei.

Totuși , era ceva pentru care nu găseam explicație.  Mă gândeam că nu s-a trezit nimeni, pur și simplu, într-o dimineață, și a gândit “ Gata, de azi încep o campanie de denigrare a basmelor, pentru că așa am eu chef!” și apoi s-a pus pe treabă. Poate e posibil să fie şi astfel, dar dacă ar fi doar atât, nu ar fi avut un aşa impact, încât să se ajungă la o aşa de mare amploare. În plus, sunt convinsă că există suficient adevăr în cuvintele celor care spun că au fost traumatizaţi de basme, dar până azi nu am reuşit să înţeleg de ce.

Răspunzând unei provocări lansată de Radio Guerrilla, care propunea să rescriem finalul Scufiţei Roşii, am avut o revelație, pe care am legat-o apoi de informațiile din carte și am ajuns la câteva concluzii.

Bruno Bettelheim ne spune că încărcătura basmului e atât de mare, încât el va fi citit diferit, de către persoane diferite. Ne mai spune că basmele s-au modificat de-a lungul timpului, tocmai pentru că au fost transmise pe cale predominant orală şi fiecare nou povestitor şi-a pus amprenta lui. Astfel, ele sunt cumva o craeţie comună, a oamenilor. Deşi majoritatea părinţilor moderni le citesc dintr-o carte, felul în care o fac contează şi influenţează felul în care copilul percepe povestea. Lucrurile ar trebui însă să se oprească aici şi adultul nu ar trebui să interpreteze basmul pentru sau în locul copilului. Basmul actionează la nivel inconştient, fix acolo unde e nevoie.

Ofer un singur exemplu. Basmul Bucle Aurii oferă copilului posibilitatea ca, la nivel imaginativ, să urască, fără a se simţi vinovat, prospăt apărutul bebeluş, identificându-se cu Ursuleţul din poveste şi îndreptându-şi ura faţă de fetiţa din poveste. Astfel, fratele (sau sora) mai mare îşi descarcă sentimentele negative pe care, inevitabil, le are, fără să suporte povara extrem de grea a lor şi fără să rănească. Varianta foarte modernă de rezolvare a situaţiei e aceea în care îi oferim fratelui mai mare, care devine agresiv cu bebeluşul, un alt obiect (un animal de pluş, de exemplu) pe care să îl poată lovi atunci când se înfurie. Aceasta poate funcţiona foarte bine, dar, la fel de bine, uneori este refuzată de copil, tocmai pentru că e prea evidentă. Basmul în schimb atrage prin magie şi aşa cum aflăm şi din Psihanaliza basmelor, copilul „nu este târât în lumina crudă a raţionalului care încă îl depăşeşte” (p.31).

Revenind la ce vroiam să spun, mi-am dat seama că e chiar mai mult de-atât şi nu e vorba doar de interpretare, ci de mesajul clar şi uneori mult prea dur, transmis la final,  de către adultul care citeşte. De exemplu, că tot vorbeam de Scufiţa Roşie, la finalul poveştii regăsim, deşi nu în toate variantele, o frază care spune totul şi anume, că ea a fost înghiţită de lup pentru că nu a ascultat de mama. Sunt foarte sigură că au existat şi încă există acei adulţi care citesc copiilor povestea şi le spun clar: Uite, dacă nu mă asculţi, o să vină lupul şi o să te mănânce. Uite, vezi ce a păţit Scufiţa Roşie dacă nu a ascultat? Ea a avut noroc. Pe tine sigur o să te mănânce de tot! cu variaţiile de rigoare, în funcţie de basm şi contextul real al copilului. Şi-atunci, lupul, care până atunci era doar un personaj într-o poveste (Copiilor trebuie să li se spună că basmul exact asta este. Doar o poveste!) , devine un monstru real, căci copiii au şi gândire fantastică şi încredere în părinţi. Urmarea firească sunt coşmarurile cu lupul care îi poate mânca, pentru simplul fapt că nu au ascultat ce a spus adultul pentru că, evident, adultul nu greşeşte. Niciodată!

Presupunând că aţi sesizat ironia din ultima frază, adaug că mi se pare crud felul în care profităm de nişte fiinţe care ne iubesc necondiţionat şi au încredere necondiţionată în noi.

Altfel însă, basmele sunt bune. Eu cred asta!

Pe scurt, eu cred că basmele pot traumatiza un copil dacă:

• Copilului nu i se explică diferența dintre fantastic și real;
• Sunt însoțite de ilustrații horror ;
• Adultul apelează la personajele negative din basm pentru a constrânge copilul să facă ce vrea el.

Ca o ultimă sugestie, spun că e bine să fim critici şi selectivi cu cărţile pe care le cumpăram pentru copii. Foarte multe cărţi cu basme clasice, publicate în prezent, nu respectă variantele originale. Cei care le-au realizat, au adăugat sau au scos detalii importante, cu scopul de a îndulci sau îmbunătăţi,  în mod absolut inutil, povestea şi, astfel, au reuşit să realizeze un kitsch, care nu are nicio legătură cu mesajul ce se dorea transmis iniţial, ba chiar, uneori, îl denaturează în forme de nedorit. Dar că să înţelegeţi exact cum, e necesar să citiţi şi cartea de care vorbeam mai sus.

Photo by Liana Mikah on Unsplash